Balada Mirandei Dortloft

„În faţă e o margine mereu necunoscută a lumii, sunt şinele trenurilor şi râul, un sfârşit de poveste, iar în spate e casa pierdută, e raiul meu şi e vârsta mea de animal sălbatic”

Fotograf / Katharina Jung
12 Ianuarie 2015

În ochiul drept al calului se oglindeşte marginea oraşului. Irisul este tăiat în două, jumătatea de jos este verde, cea de sus e albastră. Stângul cuprinde toată strada cu blocuri înşirate de-o parte şi de alta, un bloc cu opt etaje, apoi unul cu patru, petice de iarbă egale între ele, un model mărunt care se repetă micşorându-se dinspre marginea ochiului înspre pupilă, nimic la întâmplare. Calul aşteaptă pe aleea de lângă ultimul turn, înhămat la o căruţă goală de forma unui coşciug fără capac. Se aude un geamăt – încinse de soarele de august, scândurile cenuşii ale căruţei, spălate de ani de ploi şi lumină, trosnesc atunci când calul scutură din copite pe loc, de nerăbdare sau doar ca să alunge muştele de pe crupă sau din genele albe. Roţile scrâşnesc şi-o iau un pic înapoi, prea puţin, apoi totul se reaşează în poziţia iniţială. E un cal sur de talie mică, doar o mârţoagă, dar poate că la începutul zilelor lui a fost argintiu şi-a zburdat pe vreun câmp, fără ham şi fără potcoave.

În căruţa asta se stivuiesc mobilele mari, dulapurile, noptierele, canapeaua, paturile noastre, rând pe rând, câte încap, le scot din casă şi le aşază aici ca pe nişte trupuri dezgolite şi neajutorate nişte necunoscuţi cu mâini murdare şi voci groase, apoi calul pleacă mânat de unul dintre ei, un ţigan cu mustaţă afumată care-l trage de hăţuri şi-l şfichiuieşte cu o biciuşcă, făcând ciucurii roşii de la tâmplele animalului să se legene şi zăbala să se umple de spumă. După o vreme se întoarce, calul rămâne iarăşi singur cu căruţa sa goală, paşte din iarba înaltă de lângă bancă, apoi căruţa se umple treptat cu lucruri din ce în ce mai mici, şi totul se repetă aşa preţ de câteva ceasuri, câteva drumuri.

Iar ultimul dintre drumurile astea mă duce pe mine de-aici, de pe băncuţa de unde-am privit toată desfăşurarea printre genele ude spunându-le tuturor celor care treceau şi întrebau dacă ne mutăm că nu, eu nu mă mut, doar ei pleacă, părinţii mei, sora mea, dar eu nu, eu nu plec. Şi calul ăsta, nici chiar alb, dar nici negru, mă duce de-aici odată cu ultimele lucruri, lucruşoarele adică, mărunţişurile adunate în pungi şi-n cutii, mă duce ca pe pianul de lemn cu balamale fragile, în care-s ascunse sau din care poate-au fost scoase cu precauţie bijuteriile cu rubine şi hârtiuţele cu însemnări de valoare, mă duce pe stradă, drept şi apoi la dreapta, printre blocuri, până la noua noastră casă, doar două străzi mai departe însă atât de departe, la o casă necunoscută, vizitată o singură dată şi detestată pe loc, loc străin şi loc rău. Iar drumul acesta, care probabil că atunci n-a durat mai mult de zece minute, dar de fapt nu s-a terminat niciodată, e scăldat în lacrimi, neputinţă şi jale, asfaltul e vălurit şi iarba tot mai plecată, iar în urmă rămâne o uşă pentru totdeauna închisă – nicicând nu voi mai apăsa pe clanţa argintie proptindu-mă cu tot trupul în ea, nicicând nu voi mai apăsa pe soneria roz înălţându-mă pe vârfuri, nicicând nu voi mai trece pragul acela de lemn, nicicând nu va mai fi mama la fel de tânără ca în bucătăria aceea, nici bătăliile verbale purtate de noi patru pe covor nu vor mai avea niciodată chiar aceeaşi dulceaţă, deşi covorul nostru roşu va rămâne acelaşi pentru ani mulţi de acum înainte.

În visele mele, drumul nu se sfârşeşte în faţa noii case, ca atunci, ci continuă, revenind ani de-a rândul aşa, în nopţi cleioase de dor, mereu cu neputinţă şi jale, printre blocuri necunoscute şi apoi pe alei, mai departe, prin pâlcul de mesteceni şi mai ales în josul pantei pe care au urcat-o părinţii mei când au venit prima oară aici, sosirea lor plină de speranţe este plecarea mea de coşmar, o coborâre nesfârşită, împotmolită în câlţi de durere dar imposibil de oprit, cu soarele lovind puternic din faţă în timp ce stau zdruncinată în căruţa trasă de-un cal slab şi obosit, o plecare continuă, o continuă despărţire. În faţă e o margine mereu necunoscută a lumii, sunt şinele trenurilor şi râul, un sfârşit de poveste, iar în spate e casa pierdută, e raiul meu şi e vârsta mea de animal sălbatic, liber şi blând care nu vrea să fie luat de acolo – aş urla, aş scuipa şi-aş muşca, dar tot degeaba ar fi – un vis recurent din care mă trezesc sufocată, chiar şi peste decenii. Nimic, nimic din ce va urma nu se va compara cu primii cinci, şase ani, anii mei de sălbăţie şi de jad, când zburdam pe un câmp, nici chiar albă, dar nici neagră, fără ham şi fără potcoave.

#veronica d. niculescu #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.