Banane

„Unde ai internat-o, la Universitar nu e, de ce nu vrei să-mi spui, i-am luat niște banane”.

Autor / Ionuț Maxim
Fotograf / Hanna Lenz
19 Februarie 2015

— Nu mi-a plăcut niciodată Universitaru’. Lifturile astea nu vin niciodată, mori cu pacientu’ aici, îi spune brancardierul bătrânei de lângă el în timp ce se plimbă dintr-o parte în alta, apăsând butoanele celor șase lifturi din holul spitalului. Iată, în sfârșit!

— Coborâm, strigă o liftieră grasă după ce ușa din fața ei se deschisde, descoperind vreo zece femei îngrămădite în cutia de metal, toate cu plase în mâini. Coborâm, doamnă, co-bo-râm! Bătrâna de lângă brancardier nu pare că aude și înaintează spre lift. Ușa aproape o dârâmă.

— Huo, femeie, a intervenit brancardierul. Nebună mă, nebună, îmi omoară pacientul!

În hol apare un medic, brancardierul îl salută respectuos.

— Domnu’ doctor, ne luați și pe noi? Mergem până la șapte!

— Hai!

Cei trei intră într-un lift mai mic, în dreptul căruia e lipită o hârtie: „Doar pentru cadrele medicale”. Ușa se închide și mecanismele mașinăriei pornesc, făcând tripleta brancadier-medic-pacient să dispară. Rămân singur în hol, liftul care mai devreme cobora se întoarce, ușa se deschide și mi-o dezvăluie, din nou, pe liftieră, imensă. Îmi aduc aminte de liftiera de la TNB, care făcea goblenuri non stop. În spatele, ei o asistentă se sprijină de o masă pe roți, plină cu resturi de mâncare. Din stânga mea apar două femei care se năpustesc înăuntru.

— Stați, doamnă, că m-ați călcat! Chiar nu mai am unde să mă duc!

— Mă scuzați, nu, n-am vrut.

Mă strecor și eu lângă una dintre femei, stăm lipiți unul de altul, e foarte mică de înălțime, încerc să nu respir pe nas, mă uit în sus, la plafon, sânii ei se strivesc de burta mea.

— Mergem la șapte, la nouă și la treișpe, zice liftiera.

— Vreau eu la nouă, vă rog, îi spun.

Număr etajele afișate cu roșu, merge destul de repede, display-ul e stricat, arată doar partea de sus a cifrelor. Ajungem la nouă, sunt singurul care coboară, ușa se închide în spatele meu, îmi trag ghiozdanul să nu mi-l prindă. Holul arată la fel ca cel de la parter. E gol. Mi-e cald și mă desfac la geacă.

Sunt patru coridoare care ies din hol, o iau pe cel din stânga-spate, ajung într-un hol mai mic cu trei scaune galbene și doar unul e ocupat de un bărbat gras înfășurat într-o geacă de piele, cu un fes negru pe cap. Doarme. Trec prin fața lui și tresare, intru pe un nou coridor, mai strâmt, care se despică în două, și aud un strigăt dintr-una din camerele înșirate pe fiecare parte. Mă întorc lângă bărbatul din hol.

— Nu vă supărați, aici e secția de neurologie?

— Da, asta e, sunt patru aripi.

— Și știți cumva unde pot găsi o asistentă?

— Mergeți tot înainte, arată spre coridorul de pe care tocmai m-am întors, și pe la mijloc, indiferent de partea pe care o luați, o să găsiți cabinetul asistentelor.

— Mulțumesc frumos.

Mă întorc iar pe coridor, aleg să o iau pe partea stângă, pare mai luminată. Prima ușă pe lângă care trec, „Depozit lenjerie”, e închisă. Încerc să nu respir pe nas și să mă uit doar înainte. Iau viteză, trec pe lângă uși întredeschise, scorojite, și, când ajung la prima deschisă, întorc capul. E un salon, trei paturi, trei femei, o văd mai bine doar pe cea de lângă ușă, o bătrână slabă, pe jumătate dezvelită, are o mască de oxigen pe față. Mijesc ochii, vreau să-mi dau seama dacă e bunică-mea. Nu e. Trec mai departe, ajung la asistente, în sfârșit. O fată cam de vârsta mea stă cu ochii într-un monitor.

— Bună ziua, caut o pacientă internată aici, dar nu știu exact la ce salon. O cheamă Costov Maria, știu sigur că e la Neurologie, e bunica mea și are Alzheimer.

Rămân fără aer, am gâtul uscat, mi-e sete.

— La ce salon e?

— Nu știu, știu doar că e internată aici de săptămâna trecută.

— Și nu aveți pe cine să întrebați?

— Nu, e o situație mai complicată.

— Cum ziceați că o cheamă?

— Costov Maria.

Tastează.

— Alte informații puteți să-mi dați despre ea?

— Da, orice. E născută în 17 octombrie 1931, adresa din buletin e Mihail Sadoveanu 48, Brașov.

Tastează.

— Nu găsesc nimic. Sigur e la noi?

— Așa știu.

— Și nu aveți pe cine întreba?

— Nu.

— Stați să întreb.

Se ridică și dispare într-o cameră din spatele ei. Se aude cum vorbește cu cineva, repetă numele bunică-mii. Se întoarce.

— O să sun și la celelalte aripi, dar dacă nu e în sistem, sunt slabe șanse.

— Vă rog mult, îi spun și mă înec, gâtul mi-e foarte uscat, abia aștept să beau niște apă.

— Alo, Viorica? Ai cumva o Costov Maria? Da. De săptămâna trecută. Nu, nu? Bine, bine.

— Nu e, îmi pare rău. Știți la ce medic e internată?

— Ah da, scuze. Doamna doctor Ioana Prându.

— Păi, spuneți așa. Trebuie să vă întoarceți în holul principal și lângă aparatul de cafea e cabinetul „Video EEG”. Scrie pe ușă. Întrebați acolo.

— Mulțumesc mult de ajutor.

O iau înapoi pe coridor, femeia bătrâna e resuscitată de un medic, are un furtun de plastic băgat pe gât. Iau viteză, ies în hol, bărbatul cu fes negru nu mai e acolo, toate cele trei scaune galbene sunt goale. Ajung în holul mare, lângă aparatul de cafea e o ușă pe care scrie „Epilepsie și tulburări ale somnului”. Nici urmă de „Video EEG”, verfic toate cele trei uși din hol. La lift așteaptă un brancardier.

— Nu vă supărați, știți cumva care e cabinetul Video EEG?

— Păi e ăsta, îmi arată spre ușa cu tulburările somnului. Scrie și pe ușă.

— Mulțumesc.

Bat, intru, ajung pe încă un coridor strâmt, mă întâmpină o asistentă, îi spun povestea, Alzheimer, bunică-mea, Maria, internată aici. Caută în sistem, nu găsește, am gâtul uscat.

— Nu e, îmi pare rău. Am căutat în sistemul spitalului, nu a fost niciodată internată aici. Nu aveți pe nimeni din familie pe care să întrebați?

— E mai complicat, unchiul meu a internat-o, dar a plecat din țară. Știam că e aici.

— Da. Nu e, sigur.

— Aveți idee la ce alt spital ar putea fi internată? Pentru Alzheimer? Poate la Obregia?

— Nu știu, îmi pare rău. Trebuie să vorbiți cu familia dumneavoastră, poate fi oriunde.

— Bine. Vă mulțumesc pentru răbdare.

— Nu e nimic. Sper să o găsiți, hai să vă duc la lift.

Ajungem în holul principal și cheamă liftul pentru cadre medicale. Mă urc în el, mulțumesc încă o dată, secția de Neurologie dispare după ușa de metal, mai bine îmi luam o apă de la tonomatul ăla. Liftul coboară repede, ies la parter, e și aici un tonomat, doi lei cinzeci o apă plată, bag banii, sticla face zgomot când cade și se sincronizează cu un țipăt. O desfac, iau o gură, e rece, ies din spital. Afară s-a întunecat și plouă mărunt, zici că treci prin stropitoarele care ies vara din gazonul de pe Aviatorilor, mă gândesc la bunică-mea, ce bine că nu era ea femeia aia de pe pat. Mă închei la geacă, scot telefonul, formez numărul ei de fix, zero doi șase opt patru una șapte opt unu unu, nu răspunde nimeni, în cap îmi apar camerele casei ei, sunt goale, cu jaluzelele trase, în toate răsună telefonul, închid, scriu un SMS: „Unde ai internat-o, la Universitar nu e, de ce nu vrei să-mi spui, i-am luat niște banane”.

#ionut maxim #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.