Boanda

„Oraşul arăta ca un cuib în care dormeau licurici, sau ca un pumn de pirite într-o baltă de petrol, sau ca o mămăligă fluorescentă într-un ceaun prea uzat.”

Autor / Marius Surleac
Fotograf / Andreea Călărașu
25 Octombrie 2014

Nici nu terminasem de desfăcut bine al doilea braţ de strujeni că Okuni mă şi cheamă, cu capul scos prin uşa puţin crăpată, să nu intre viscolul. Prin sticla uşor mată i se distingeau curbele trasate parcă cu compasul. Erau prinse de uşă. Apoi, fiecare arcuire gâdila atomi de siliciu, molecule de praf din aer într-o mişcare browniană şi irisul proaspăt umezit. Vocea ei dansează prin lobul urechii, printre firele minuscule de păr şi cade spiralată cu o viteză supersonică prin membrană. Ca o consecinţă de tip efect fluture, toate celulele încep să se ciocnească una de cealaltă, pielea se încreţeşte pe spate, se întinde pe faţă. Deodată totul îngheaţă.

- Auzi, mai lasă dracu vaca aia şi treci în casă. Viţelul ăsta abia dacă se poate ţine pe picioare; n-au trecut două ore de când l-a fătat şi încă nu are vlagă. Trebuie să-l chemăm pe Gică veterinarul.

Îmi place mult când e furioasă. Se transformă în amazoană. Părul capătă o culoare vişinie, ia în volum; pieptul se zbate mai rapid, îmbrăcămintea dintr-o dată se micşorează. Eu rămân fără voce.

- O să-şi revină, îl dăm mai aproape de sobă, mai băgăm două-trei lemne pe foc şi o să-l vezi cum zburdă şi sare pe pat. Uite-l ce ochi are, te topesc şi nu-ţi vine parcă să te desprinzi de el, iar pata neagră din frunte îl transformă într-o bombă emoţională. O să-l punem să ne hipnotizeze vecinii când o să crească mare, să le putem induce opinii despre critica raţiunii pure, despre negativismul lui Cusanus, şi când o fi de le-om cere bani cu împrumutul, să vezi prăpăd.

- Ia şi pune boanda asta pe tine şi dă-i drumul, nu mai pălăvrăgi că mă ia curentul. Dacă punem mai multe lemne pe foc o să murim naibii cu toţii, o să crape pereţii. Auzi la el, „bani cu împrumutul”!

Afară nu bătea vântul însă era un ger de se punea imediat promoroaca în jurul gâtului, ca un fular care numai de cald nu-ţi ţine. Am îmbrăcat boanda, mi-am pus pe cap o căciulă de cârlan şi-am tăiat-o printre troienele care aproape că aşteptau să treacă dincolo de gard, să ne invadeze şi să ne devoreze ca pe nişte bucăţi de slană afumată.

Gică locuia undeva pe deal. Unde se termină casele începe o pădurice, mai mult măceş şi pin … puieţi, treci apoi prin nişte hârtoape semn că pe-acolo îşi fac veacul adesea porcii mistreţi, şi într-un final ajungi într-un luminiş de unde noaptea, dacă-i senin, poţi vedea foarte clar Calea Lactee. De multe ori, mai ales vara, ne mai strângem câţiva pasionaţi de astronomie şi ne holbăm precum chiorii la acea scurgere plină de stele şi materie neagră. Dacă o laşi să se liniştească mai că ne vedem oglindiţi, întinşi cu palmele sub ceafă, cu berile împodobindu-ne şi zâmbitori ca după câteva fumuri trase cu prietenii noştri nemţi. Acum, cerul e mai limpede ca niciodată!

Am trecut pe lângă vizuina vulpii turbate pe care am prins-o acum mai bine de jumate de an, cu dinţii înfipţi în piciorul lui Cristi. Mi s-a încreţit pielea pe spate şi frigul parcă s-a accentuat, pătrunzând până în măduva oaselor. Îmi pare rău pentru el, pentru părinţii săi. De când a trecut dincolo, ei nu şi-au mai revenit. Mai aveau acasă încă trei copii însă nici unul ca el. Mama sa a luat-o razna. Devenise când mai agresivă când exagerat de protectoare. Avea tendinţe bipolare. Într-o zi, trecând prin dreptul casei lor, i-am văzut pe toţi aliniaţi lângă răzătoarea de la poartă, îmbrăcaţi cu treninguri albastru deschis şi părul pe cap pieptănat cu cărare pe mijloc. Toţi erau acum Cristi.

Mereu mă întreb ce i-a trebuit să caute nuci pentru dulceaţă tocmai aici? Ce îl oprise oare în dreptul vizuinii? Nu o fi fost învăţat că în pădure trebuie să fii cu ochii în patru, mai ales că poţi întâlni animale sălbatice?

Un vecin a venit, după înmormântare, cu două buturugi cam la juma’ de metru şi o roată de stejar groasă de-o palmă, de-a făcut o masă pe care a pirogravat-o apoi în memoria lui Cristi.

Uşor împins de troiene dintr-o parte în alta şi blocat cu gândul la vizuină, mai merg vreun kilometru şi ajung la Gică. Boanda se pare că îşi face treaba bine. La poarta sa, care stă să cadă şi veche de pe vremea lu’ bunică-sa, mă întâmpină Locke – un chow-chow negru. A venit, m-a mirosit şi când să-l prind de bot a ridicat piciorul şi m-a însemnat. De la o vreme a devenit mai atent şi încearcă noi manifestări. A mârâit un pic când l-a văzut pe Gică apropiindu-se de uşă, să iasă din casă.

- Salut, bătrâne. Mă bucur să te revăd.

- Salutare, moşu’. Care-i treaba?

- A fătat joiana, însă arătarea parcă are oase de gumă; de-l pui într-un colţ, ia forma unui tetraedru aproape regulat, capul i se bălăngăne dintr-o parte în alta asemenea căţelului din spatele oltcitului tău.

- Cam ciudat.

- Să ştii, nici eu n-am auzit, nici văzut. Am zis să vii pe la noi că le ştii mai bine, doar e pe felia ta. Auzi, da vreo cinzeacă ai? Eu am câteva foi împăturite. Cam suflă vâjul şi nu-i de bine. Ne trebuie kerosen pentru drum.

- Îhîm, bun moşu’, buuun! Aşteaptă un moment. Trebuie să vorbesc cu Rita, să nu mă aştepte cu masa întinsă. Trebuie să îmi sărut şi îngeraşul de noapte bună.

- No problemo, amigo! – i-am răspuns, ţuguindu-mi mustaţa.

Am început să trasez cercuri prin curtea lui Gică, să lovesc cu vârful bocancului pietrele prinse în zăpadă. Pe fiecare din ele se formase câte o peliculă fină de gheaţă. Îmi plăcea cum sar de pe ele cristale minuscule şi lucesc în lumina lunii. În acelaşi timp nu îmi puteam ascunde gândurile cu privire la Cristi. Îmi veneau în minte tot felul de scenarii sumbre. E adevărat că noaptea, aceste trăiri se accentuează. Bine că nu mă întorc singur acasă. Îl am pe Gică.

Între timp, în bucătăria sa se auzi nevastă-sa „Iar pleci cu nenorocitul ăsta? Nu vezi că de fiecare dată ba nu are aia, ba ailaltă? A avut vreodată ceva? Ce morţii mă-sii, noi suntem centru de binefacere? Dă-l în rahat, să-l fută pinguinii!”. Din gura lui Gică nu se auzea nimic altceva decât „Te rog! Opreşte-te! Te aude Miruna!”. Doar umbra chipului plecat pe perete îmi spunea de fapt ce gândeşte. Nu o auzisem niciodată pe Rita atât de colorată în limbaj. Întotdeauna lăsa impresia unei femei foarte timide şi liniştite, o fiinţă bisericoasă venită nu de mult timp de la o mănăstire din munţi. O femeie căreia alte femei nu îi purtau pică, o doamnă simplă şi manierată. O sfântă printre muritori.

- Să ştii că asta va fi ultima oară când apelez la tine, i-am spus cu un nod în gât cât un vălătuc, după ce ne depărtasem câţiva metri de casă. Nu vreau să ai probleme din cauza mea. Recunosc că nu am o situaţie materială foarte bună, însă sper să mă revanşez cumva, cândva. După accidentul la bostan lucrurile s-au cam schimbat. Pierderea job-ului e un obstacol extrem de înalt, peste care nu pot trece uşor. Cei pe care îi credeam prieteni au dispărut. Lumea e reticentă. Te privesc altfel. Nu îi urăsc, însă aşa e – şi eu îi privesc altfel. Chiar şi Okuni îmi spune să îmi acopăr ochiul cyan uneori. I se pare a fi mult prea pătrunzător. E posibil ca oamenii să creadă că îi citesc dintr-o privire, că devin goi la contactul vizual. Însă tu îmi eşti ca un frate.

Câteva secunde a tăcut, privind pierdut înspre pământ. Cu mâinile băgate în buzunar şi ghemuit de spate mi-a zis pe un ton grav, răguşit:

- Vreau să îţi zic în premieră că şi eu am avut unele reţineri. Am crezut că nu-ţi vei mai reveni, psihic în primul rând. Acum mi-am schimbat părerea. Te cunosc mai bine şi ştiu că mereu ţi-aş sări în ajutor. Cât despre Rita, stai liniştit. Mai zice şi ea aşa, ca să îmi arate că nu uită şi nu trece nimic cu vederea. Coţofana! Mă deranjează în schimb când astfel de faze se întâmplă în prezenţa Mirunei. Dar, hai să nu mai vorbim despre asta.

Am desfăcut sticla de ţuică şi-am pornit să bătătorim cărarea pe care o făcusem în drum spre Gică. Cerul era mai senin, sau iluzia altitudinii un pic mai mari producea acest efect? În zare se vedeau frumos luminile oraşului, intermitenţa lor propagată din stâlpii proaspăt puşi de primărie. Oraşul arăta ca un cuib în care dormeau licurici, sau ca un pumn de pirite într-o baltă de petrol, sau ca o mămăligă fluorescentă într-un ceaun prea uzat. I-am zis atunci lui Gică că iarna cerul e mai clar, că poţi vedea cu ochiul liber până la distanţe mai mari decât ai putea observa, în mod obişnuit, în timpul verii. Vara e mai multă poluare – cel puţin aşa îmi aduc aminte dintr-un documentar de pe Discovery sau Discovery Science. Nu mai ţin minte exact. Nu am o memorie bună a numelor. În planul mai apropiat fumul se pierdea, imediat ce scăpa din hornurile caselor. Cine ştie, poate intra la loc în sobe, unde e cald şi bine. Printre aceste case o vedeam şi pe a mea, singura cu acoperiş semisferic şi hornul retezat până la ţigle. Singurul dinte ciobit dintr-o dantură de tip ferăstrău.

 

#povestire #marius surleac

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.