Camila Guerreiro: „Întotdeauna e despre dragoste. Despre a da iubire înapoi”

Interviu cu o fotografă din Brazilia

Autor / Ioana Dinu
20 Aprilie 2015

+Ți-am văzut fotografiile (eu chiar am salvat una drept desktop background), le-am citit descrierile, te-am stalk-uit pe Facebook, dar vrem să știm mai multe despre tine. Ce te-a determinat să faci prima fotografie? Ai avut așa un moment în care ai realizat că vrei să devii fotograf sau e un lucru care a venit de la sine, în timp?

Drăguț din partea ta să salvezi una din fotografiile mele drept background, mulțumesc.

Mi-a venit în mod natural să mă apuc de fotografie, pentru că sunt ilustratoare și-mi place și să pictez și cred că artele astea merg mână-n mână. Se completează una pe alta. Dar, la un moment dat, mi-am dat seama că înclin mai mult spre fotografie, pentru că e cea mai socială dintre ele, îți dă șansa să vezi diverse locuri și să vorbești cu oameni, să le asculți poveștile. Am tendința să mă izolez, iar fotografia mă ajută să depășesc asta. Dar nu-i ca și cum mă rezum doar la fotografie acum, încă pictez și desenez, uneori chiar în același timp; lucrurile astea îmi sunt la fel de naturale ca respiratul. Trebuie să le fac.

+Ai călătorit în toată lumea. Care e țara care simți că ți se potrivește cel mai bine? Și, bineînțeles, cum ți se pare Bucureștiul?

Am călătorit mult în ultimul an. Chiar și așa, încă pot spune că România îmi place cel mai tare. Poate pentru că aici am stat mai mult, poate pentru că aici am apucat să cunosc mai mulți oameni și să vizitez locurile fără să fiu presată de timp, dar țara asta e chiar extraordinară. Oamenii sunt calzi și amabili; seamănă mult cu brazilienii. Nu pot spune decât lucruri frumoase despre București și despre oamenii pe care i-am întâlnit aici.

Acum câteva luni, am fost în Maramureș și am oprit mașina în mijlocul drumului și am început să fotografiez un cioban și oile lui și mi-a plăcut tare mult, cu toate că probabil arătam ca o nebună, sărind, așa, de nicăieri și începând să-i fotografiez animalele; (râde), și ăsta e doar un exemplu.

În plus, oamenii de aici au niște povești de viață extraordinare și sunt foarte calzi și mă primesc imediat în casele lor. Mă simt chiar norocoasă să am oportunitatea asta.

„Mă inspiră oamenii. Chiar dacă fotografia mea nu e centrată în jurul lor, tot despre ei și poveștile lor e vorba.”

+Ce te inspiră? Ce-ți face inima să tresară și mintea să-ți înghețe? Cu excepția vinului, normal.

Mă inspiră oamenii. Chiar dacă fotografia mea nu e centrată în jurul lor, tot despre ei și poveștile lor e vorba. Și, evident, despre sentimentele pe care mi le trezesc și lucrurile pe care vreau să le transmit înapoi. Așa că, de fiecare dată când fac o fotografie, vreau să le arăt că-mi amintesc tot ce mi-au spus și cum m-a schimbat asta. Oamenii mă ajută-n mod constant să îi văd și să observ toate lucrurile din jurul meu. Fotografia e modul meu de a spune mulțumesc.

„Întotdeauna e despre dragoste. Despre a da iubire înapoi.”

 

+Dacă ar fi să-ți exprimi arta reducând-o la o acțiune, care ar fi asta? E răzbunare, e o dovadă de dragoste sau compasiune?

Întotdeauna e despre dragoste. Despre a da iubire înapoi.

E despre fiecare persoană care-mi oferă momente pe care nicio fotografie nu le poate transcrie. Dar încă încerc. E ca și cum ai spune: „hei, te văd, asta-i pentru tine, mersi!”.

+Știm că sună generalist, dar chiar vrem să aflăm care-s părțile mai puțin plăcute ale vieții de artist. Suntem siguri că nu-i chiar totul roz și strălucitor.

De fapt, nu-i nici pe departe totul roz și strălucitor (râde). E dificil pentru un fotograf care nu e comercial să facă bani din fotografie. Ca să fiu sinceră, o fac mai mult din dragoste decât pentru bani. Ăsta-i scopul suprem.

Unii fotografi te cataloghează drept un amator dacă nu folosești camere și lumini scumpe, iar alții nu pot să-nțeleagă de ce nu fotografiezi modele nud. Așa că e complicat, dar e frumos tocmai pentru că fac ce-mi place și o fac pentru mine și pentru oamenii care se țin departe de coperțile revistelor. Majoritatea nici măcar nu cumpără reviste.

Când tragi linie, e foarte greu, dar merită.

+Cum te influențează evenimentele mari în ceea ce faci? Să presupunem că are loc un cutremur sau se prăbușește un avion. Sau chiar că se alege un nou președinte. Își pun vreo amprentă asupra muncii tale evenimentele economice, naturale, politice ori sociale?

Mă înfluențează în măsura în care influențează lucrurile din jurul meu. Când se întâmplă ceva rău, aerul devine mai greu; și invers. Așa mi s-a întâmplat la Auschwitz; e imposibil să faci fotografii vesele sau să fii bucuros acolo. Dar, când am avut ocazia să vizitez un orfelinat din apropiere de Giurgiu, chiar dacă nu era un loc fericit, ci al abandonului, copiii s-au bucurat atât de mult să primească musafiri și jucării, că toate fotografiile făcute acolo îți inspiră speranță.

Așa e și cu evenimentele mai mari, lasă în spate o urmă, pe care o observi apoi în orice lucru.

 

+Crezi că imaginea e mai expresivă decât cuvântul? Arta ta pare completă, te poartă pe un făgaș, te face să simți ceva aparte. Cum găsești echilibrul?

Cu riscul de a fi redundantă, cred că se completează una pe alta. Nu mă pricep la scris, dar am avut toată viața norocul să fiu înconjurată de o mulțime de scriitori buni, din filme, muzică și chiar fabuloși scriitori contemporani pe care îi cunosc. Uneori, un vers dintr-o poezie mă face să n-am liniște până nu-i găsesc fotografia perfectă; alteori, o fotografie pune în lumină câte-un citat care îmi place, fie dintr-o poezie, fie dintr-un cântec. Și poate că unora nu le sună așa bine împreună, dar, pentru mine, ele nu ar putea să existe separat.

+E vreun stereotip pe care încerci să-l spargi prin arta ta? Dacă da, cum faci asta?

Prin munca mea, încerc să arăt lumii că e în regulă să ai defecte, pentru că fotografia de azi e doar despre lumina perfectă și o claritate excelentă, e despre perfecțiune. Vreau să demonstrez că e posibil să găsești frumusețe și acolo unde lumina e slabă, chiar și cu puțin sau, dimpotrivă, să găsești frumosul tocmai datorită acestor lucruri. Dar, sinceră să fiu, nu prea-mi pasă de ce cred ceilalți, pentru că, așa cum am mai zis-o, eu fac lucrurile astea pentru mine și pentru că nu aș putea să trăiesc altfel.

+Cum suntem plini de curiozități, uite încă una: ce crezi despre învățământ? Dăunează creativității?

Da, cred că da, pentru că te face să-ți dorești să aparții unui curent anume. În ceea ce privește fotografia, e fix despre ce-ți vorbeam mai devreme, despre perfecțiunea aia căreia aproape că mă opun. Nu mă înțelege greșit. Cred că oamenii ar trebui să meargă la școală pentru a învăța lucrurile elementare, cum ar fi folosirea camerei, luminile și toate astea, dar cred că, pe parcurs ce te învață asta, te și îndoctrinează. Ceea ce n-ar trebui să accepți. Ar trebui să experimentezi, ca să-ți dai seama ce îți place cu adevărat. Pentru că arta e un experiment. Arta e despre tine însuți, dar nicio carte nu-ți spune asta. Ca să fii bun, nu trebuie să copiezi pe nimeni.

„Dacă nu știi cum să te separi de convingerile tale ca artist, n-ai cum să mai trăiești. Să funcționezi normal.”

+E adevărat ce se spune, că arta e periculoasă? Dacă da, de ce?

Da, e adevărat. Pentru că te consumă. Dacă nu știi cum să te separi de convingerile tale ca artist, n-ai cum să mai trăiești. Să funcționezi normal. Devine o obsesie, iar obsesiile nu sunt niciodată un lucru bun. E periculoasă pentru că riști să te macine toate poveștile și durerea oamenilor pe care îi vezi.

+În final, spune-ne despre expoziția de la Galateca, „Feed my Poetry”. Cum a luat naștere acest proiect? Ai vreo fotografie preferată în această expoziție?

Proiectul a luat naștere de la sine, pentru că, odată ce am venit în România, am cunoscut oameni minunați şi locuri fermecătoare. Oameni cărora le place ce fac şi mă susţin. Şi apoi cei de la Freya Art m-au întrebat dacă vreau să dezvălui viziunea mea despre România, cu mici influențe braziliene. „Feed my Poetry” este o expoziție care transmite viziunea mea despre fotografie în general, dar am vrut să expun fotografiile care au avut cea mai mare însemnătate pentru mine în diferite perioade ale vieții mele. Am avut șansa de a avea în jurul meu oameni care să poată face acest lucru posibil (râde). Mă consider realmente norocoasă, pentru că nu aș fi reușit de una singură.

De fapt, sunt două fotografii la care țin enorm. Cea cu mâinile mamei mele, pentru că e cu mama mea, era ușor de dedus, și aceea cu doamna și porumbeii, pe care am făcut-o chiar în Bulgaria, în Sofia. Și asta pentru că amândouă îmi amintesc că fericirea e cu noi, e în noi, în lucrurile simple. Și fix așa vreau să văd viața.

 

 


 

Ce face diferit conceptul acestei expoziții și de unde vine de fapt „Feed my Poetry”: este vorba de felul în care oamenii hrănesc creativitatea artistului. Prin urmare, la sfârșitul vernisajului, participanții pot să se înregistreze la un reportofon, să se filmeze sau să-și scrie povestea. Povestea din viața lui despre care i-au amintit fotografiile văzute. Camila o să asculte poveștile și va alege povestea ce îi va inspira următoarea fotografie. Cel a cărui poveste a fost aleasă va primi în dar una dintre fotografii. În rest, toate fotografiile sunt de vânzare.

—Anca Pârvulescu, Freya Art, organizatorul vernisajului „Feed my Poetry” (22 aprilie, ora 19:00 @ Galateca)

#camila guerreiro #interviu

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.