Cândva, la un capat de lume

„puteţi repeta, vă rog, domnul Ivănescu a decedat”

Fotograf / Cristóbal Escanilla
21 Ianuarie 2015

               Mă înghesui în autobuz cu mintea aiurea. Un cot mă împinge mai la stânga, miroase a transpiraţie și a somn nedezlipit încă de pe gene. Să nu uit să-i iau pempărși, comprese sterile și niște leucoplast, parcă atât a zis asistenta. Oi fi închis ușa? Cheile sunt în buzunar, probabil am închis-o. Am închis-o sigur, ce dracu’, e reflex. Coborâţi la prima, o respiraţie întrebătoare în nas, măcar miroase a pastă de dinţi, nu m-a pus la pământ. Mă răsucesc la dreapta, să fac loc, rucsacul mi se răsucește și el, dar cumva în altă direcţie, trăgând după el bluza doamnei de lângă. Se uită urât la mine doamna, apuc să-i zăresc scârba din privire în timp ce mă aplec în faţă, cu rucsacul smucindu-se după mine. Ta na na, asta mai lipsea, îmi sună telefonul, alo, da, eu sunt, dintr-odată am ajuns într-o piesă absurdă, nu înţeleg ce mi se spune, pereţii autobuzului s-au apropiat, mă strâng între ei, mă apasă, în timp ce geaca-mi coboară și rucsacul îmi rupe ciorapii, puteţi repeta, vă rog, domnul Ivănescu a decedat, picioarele mi se înmoaie, dar nu cad, nu, mă sprijin în niște genunchi care nu sunt ai mei și alunec, mă duc la vale, faceţi loc, a leșinat, zbang niște apă rece pe faţă, inima-mi bate haotic, nu înţeleg, nu, nu se poate, ce e asta, de ce a dat. Imi adun lucrurile de pe jos, trebuie să mă concentrez la ceva, la altceva, trebuie să cobor din autobuzul ăsta, să plâng afară, afară, la soare, nu aici, între o sută de mii de respiraţii, nu între oamenii ăștia care nu mă cunosc, care nu îl cunosc. Mă descurc, mulţumesc, cobor la prima, mă împing printre picioare și mâini și guri și stări, cu forţă mă împing, să-i doară și pe ei. Restul drumului spre spital îl parcurg pe jos. E destul de departe, dar nu-mi pasă, unu-doi, unu-doi, mișcaţi-vă, picioare tremurătoare, trebuie să sun, să anunţ, să aranjez, dar poate e o greșeală, poate n-am înţeles eu bine, cum să moară, ieri dimineaţă era bine mersi, se dusese pe picioarele lui la spital, mă doare un pic burta, cochetărie de pensionar încă tânăr, să mă caut un pic, mai mult așa, să mă alint, să fiu și eu băgat în seamă.

               De la spital aflu că e adevărat, trebuie să-l caut la morgă, faceţi de două ori la dreapta și ajungeţi la o ușă mare, scrie pe ea. De aici, totul se desfășoară pe repede ȋnainte, de parcă s-ar grăbi să plece mai repede, să-și afle liniștea sau, cine știe, neliniștea în pământ cât mai iute. De la ȋl ȋmbălsămăm noi, nu costă nimic, daţi și dumneavoastră acolo 250 de lei de sufletul mortului și gata, până la ȋntoarcerea acasă, ȋntoarcerea lui, ȋntins drept ȋn sicriu, pe-o pânză albă ușor sclipicioasă, nici n-apuc să respir. Urmează priveghiul, satul ȋntreg venit să-l tămâie, lumânările afumând sala casei părintești și mâinile lui frumoase, cu unghiile ușor învineţite, strânse pe piept. Il mângâi ȋntruna pe mâini, îi urmăresc conturul feţei, aș vrea să-mi amintesc mereu cum arătai, tată. Incerc să-mi aduc aminte povești cu tine, dar nu reușesc, tot ce-mi vine în minte, repetându-se la nesfârșit, este filmul ultimelor zile, plecarea ta într-o doară la spital, internarea, o să facem un CT, să vedem, operaţia, îl ţinem în comă indusă până mâine, depinde de el de-acum, de cât e de puternic. Şi apoi telefonul, ȋmi pare rău, stop cardio-respirator. Şi tu, întins pe masa asta, mic, mic, cum nu te-am văzut niciodată. Şi eu, devenită brusc copilul nimănui.

                Drumul spre biserică durează o veșnicie, ȋmi târșâi pașii ȋmpreună cu sute de oameni, ȋn urma sicriului. Arunc la fiecare colţ, după fiecare repornire a cortegiului, câte o mână de bănuţi. Când eram copil, strângeam banii ăștia de după mort, să-mi iau bomboane de la magazinul lu’ tanti Mimi. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung să fiu eu cea care-i aruncă, cum nu m-am gândit nici că de degetul tău o să fie legat vreodată un ort, să-ţi înlesnească ajungerea dincolo. Noi eram nemuritori, tu și eu, trebuia să mă suni să-mi urezi la mulţi ani când aș fi împlinit o sută de ani și să mă ţii de mână când aș fi așteptat emoţionată să mi se nască nepoţii. Slujba ȋmi pare lungă și lipsită de sens, îmi vine să ţip și să le spun să se oprească, n-are cum să conteze la ceva atâta vorbăraie lălăită pe nas, tu ai murit și eu n-o să te mai văd niciodată, așa că luaţi-vă cântecele bisericești și lăsaţi-mă ȋn pace, nu vreau să vă mai aud, nu, nu. Rămasul bun se face grăbit, sunt prea mulţi oameni veniţi să te conducă, ȋntâi bărbaţii, apoi familia și femeile, trebuie să aștept un șir lung, lung de bărbaţi, mulţi dintre ei necunoscuţi mie, care se ȋnchină și pupă crucea și-ţi pupă mâinile, terminaţi, voi o să plecaţi acasă și-o să uitaţi până mâine, dar tu, tată, cu tine ce se întâmplă, dar eu, eu. Imi vine rândul repede, totuși, popa a și pornit spre cimitir, nici n-apuc să te-ating bine pe frunte că sunt împinsă din spate, un șir lung de femei așteaptă să te atingă și ele, cu gândul la morţii lor. Plutesc cumva, ȋmpinsă de la spate, până ȋn faţa bisericii. În urma mea, la un timp, iese și sicriul. Mi se face loc, să stau ȋn spatele lui. In spatele meu, o mare de oameni, pe marginea drumului, altă mare. Se ţine bine fiică-sa, aud o șoaptă. Ar fi vrut să-mi smulg părul din cap, probabil. Ar fi vrut ca durerea să mi se reverse ȋn ochii lor, să aibă ce comenta vreo două duminici la vorbă, la poartă. Ajungem la cimitir, ne desfășurăm pe alei, printre morminte, spre groapa ta. Nu vreau să-i puneţi pânza pe faţă, lăsaţi-l așa, lăsaţi-l, degeaba scot vorbe răgușite din fundul gâtului, o babă ȋntreprinzătoare a și pus pânza și poc, văru’ Puiu bate deja cuie ȋn capac, sicriul coboară, dus pe braţe de patru bărbaţi pe care nu-i cunosc, nici măcar nu-i cunosc, mulţimea aruncă ȋn groapă cu bulgări de pământ și pleacă, toţi pleacă, te lasă singur aici, tată, doar tu și groparul, care bagă lopata adânc ȋn pământ și tu nu mai ești, nu ţi se mai vede nici sicriul, o să plece și el apoi, toată lumea se duce la pomană, să mănânce de sufletul tău.

 

#ramona-daiana micu #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.