Canto XLII

„erau atât de speriați, încât/ se vedea Dumnezeul aricilor/ plutind deasupra lor.”

Autor / Radu Vancu
Fotograf / Cara Phillips
12 Aprilie 2015

Găsisem cu frate-meu Iuli
în spatele blocului
o aricioaică cu pui.
Să vedeți despre ce e vorba:

I-am luat în brațe,
eram speriat, dar aricioaica și puii
erau atât de speriați, încât
se vedea Dumnezeul aricilor
plutind deasupra lor.

I-am dus în uscătorie,
la etajul patru, lângă ușa noastră.
Iar când i-am pus în cutia de carton,
cu plăpumioară groasă sub ei
și cu iarbă pe plăpumioară,
cu cănuțele noastre de ceai
pline cu apă pentru ei –
erau atât de speriați, încât se vedea
până și Sfântul Duh al aricilor
învelindu-i ca o plăpumioară
de lumină groasă
cu iarbă și cănuțe de tablă pe ea.

Și eram și noi atât de speriați
și fericiți, încât inimile
ne pluteau zvâcnind
undeva în fața corpurilor,
cum numai după ce i-am tăiat
lațul de la gât lui tata
și am crezut că mai respiră
și Dumnezeu plutea ca
o plăpumioară de respirație
deasupra lui
am mai văzut.

Am acoperit cutia de carton
cu un placaj subțire. Am închis geamul
de la uscătorie ca să nu
poată sări. Am închis ușa
de la uscătorie cu cheia.
Dimineața dispăruseră. Ușa
închisă, geamul închis, placajul
neatins. Nu m-am prea mirat,
cum nu m-am prea mirat
nici când a dispărut tata.

Iar fratele meu Iuli, în Kutna Hora,
la 40 de km de Praga, face tastaturi –
și nici asta nu mă miră
prea tare. Nu mai tare decât plă-
pumioara de lumină care-i învelește
orice gest, lăsându-l în rest neatins,
neatins.

Despre asta era, de fapt, vorba.

#radu vancu #poezie

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.