Casablanca

„Mă bucur că ai venit. Nu o să uiți prea ușor ziua asta!”

Fotograf / Ren Hang
20 Martie 2015

Nu eram învățat să nu am un deadline. De doi ani de zile, de când locuiam in Japonia, fiecare zi era un deadline. De la o temă pentru facultate, la un raport pentru disertație, fiecare zi era o luptă pentru a termina ce aveam de făcut. Acum nu mai era așa. Aveam o lună de libertate. Cu două zile în urmă, eliberasem biroul din laboratorul din facultate și așteptam cuminte ziua absolvirii. Pentru că nu știam cu ce să îmi ocup ziua, mă hotărâsem să merg, ca de obicei, la Universitate. Urma să iau prânzul cu foștii mei colegi de laborator.

Trenul acela de suburbie de pe linia Tobo era liber la ora aceea. Cu toate că erau multe locuri libere, am decis sa stau sprijinit de tăblia unui capăt de scaune, lângă ușă, așa cum stătusem zi de zi, în diminețile când plecam spre campus. Deschisesem Kindle-ul și citeam liniștit din carte, când am simțit privirea cuiva. Am ridicat ochii din carte și am văzut o femeie ce mă privea zâmbind. Nu părea o obișnuită a acestei linii, o femeie casnică ce se ducea la vreun curs de dansuri latino sau să studieze vreo limbă exotică. Părea o femeie ce lucra, îmbrăcată într-un costum gri, cu pantaloni la dungă, sacou și o cămașă albă cu dungi albastre. Fără să vreau, i-am zâmbit înapoi și asta i-a dat curaj să se apropie de mine. M-a întrebat ceva în japoneză. În doi ani nu reușisem să învăț deloc limba, așa ca stânjenit am întrebat-o dacă vorbește engleză:

„Ego desu ka?”

„Ai niște ochi foarte frumoși! Sigur porți lentile”. Mi-a spus ea cu o voce tremurândă, într-o engleză destul de curată. Când eram în facultate, la Iași, o prietenă mi-a spus că ochii mei au culoarea mării. Sunt un albastru verzui, și de fiecare dată când trebuie să spun undeva ce culoare au ochii mei, nu știu ce să le răspund și îi întreb pe ei. Unii spun albaștri, alții verzi. Contează mult și cum e vremea. Mereu își schimbă culoarea.

„Nu. Sunt ochii mei. De ce aș purta și lentile si ochelari?”. Mi-am dat ochelarii jos și mi-am belit ochii mari, să îi vadă mai bine. Mă obișnuisem cu aceste curiozități ale lor și oarecum știam si următoarea replică din partea ei, de aceea am clipit încet de câteva ori.

„Dar sigur ai gene false!”, a spus ea mândră de descoperirea ei. „Nu se poate ca un bărbat să aibă niște gene atât de lungi!”

Oarecum stingher, i-am răspuns că sunt genele mele. Da, sunt lungi dar nu sunt atât de stufoase pe cât ar fi niște gene false.

„Dar de vopsit, sigur te vopsești. Nu se poate să fie asta culoarea ta naturală!”. Parcă ținea dinadins să descopere că sunt o fraudă. Nu am considerat niciodată că am o culoare deosebită la păr. Prin clasa a VIII-a, m-am și vopsit brunet pentru că mi se părea că părul meu șaten nu are nicio personalitate. Așa că am început să râd și, printre chicoteli, i-am spus că și părul e natural. Dacă se uită bine, poate să vadă câteva fire albe in creștetul capului.

„Ești foarte norocos. Mi-ar plăcea să am părul șaten, să am așa gene lungi și ochii atât de frumoși. Voi, străinii, sunteți atât de colorați! Ce faci în Japonia?”

I-am povestit cum studiez Inginerie Seismică la Waseda. Waseda e un cuvânt magic in Japonia. Daca zici că ești student acolo îi impresionezi pe loc. Mai vorbești si de cutremure, atunci sigur ești un geniu. Pentru că nu se încadra în peisaj, am întrebat-o ce caută în trenul acela de suburbie. Fusese la sora ei care era măritată cu copii și își trăia visul femeii japoneze, în suburbie. Băuseră prea mult vin și rămăsese peste noapte la ea pentru că pierduse ultimul tren. Dimineață sunase la compania unde lucra ca translator pe engleză să spună ca e bolnavă și că nu vine la lucru. Acum regreta decizia pentru că nu știa ce să facă o zi întreagă fără program.

„Tu ce faci azi?”

„Mă duc până la facultate să iau prânzul cu niște colegi de laborator. De fapt, foști colegi.”

„Asta înseamnă că la 2, cel târziu, termini treaba.”

„Cam așa. De ce?”

„In Ikebukuro, cum ieși prin Nord, mergi de-a lungul linii Tobu Tojo și la un moment dat pe stânga e un Love Hotel, Casablanca. Te aștept acolo la 3. Îl găsești ușor. Dacă nu, folosește harta de pe telefon și dai ușor de el. Intri la recepție și spui că ești studentul de la Waseda cu ochii ca marea. Cel de la recepție să știe cine ești și o să-ți dea cardul de la camera unde sunt eu. Sper să vii. Eu te aștept acolo.” Îmi spuse toate astea pe o voce foarte calmă ca un doctor care explică pacientului cum să-și ia medicamentele. Apoi a pus mâna pe umărul meu și mi-a spus: „Eu mă întorc la locul meu. Mai am de răspuns la niște emailuri, iar tu ai de citit. Nu uita, Casablanca, ora trei. Studentul de la Waseda cu ochii precum marea. O să ne distrăm bine împreună.”

Întoarsă la locul ei, nu m-am mai privit tot drumul. N-am mai putut să fiu atent la nimic din ce citeam, nu mă puteam concentra la nimic și mă gândeam doar că urma să se întâmple. Rușinat, încercam să îmi ascund erecția din pantaloni și aveam impresia că toată lumea o vede. La capătul liniei, în Ikebukuro, a dispărut în mulțime.

***

Prânzul l-am luat la restaurantul meu preferat, un mic local thailandez și am mâncat meniul meu preferat, meniul 3, carne de pui tocată cu verdețuri și ceapă, orez și ou ochi. La desert a fost budincă de migdale, iar barul era plin de suc de mango. În tură era bucătarul bun, restaurantul nu era aglomerat și nu ne-au așezat la subsol. Cu toate că era ambientul perfect, eu am fost absent. Toți au crezut că eram melancolic pentru că mai mult ca sigur era ultima dată când mâncam acolo, însă eu îmi puneam niște probleme stupide și făceam din țânțar armăsar. Nu era pentru prima dată când aveam o aventură, însă era pentru prima dată când mă agăța o femeie atât de puternică, ce avea hățurile jocului. Mă întrebam dacă șosetele turcoaz pe care le aveam nu erau prea copilăroase sau dacă boxerii mei cu logoul MTV, în toate culorile fosforescente, nu erau prea puerili.

Am terminat întâlnirea cu ei pe la două, iar la două și un sfert eram deja la Ieșirea de Nord din gara Ikebukuro. Aplicația de Google Maps îmi spunea că ajung la Love hotelul Casablanca în 15 minute, deci aveam jumătate de ora de pierdut. Am intrat într-un Convinient Store cu gândul să cumpăr prezervative și o doza de Strong Zero – un cocktail alcoolic popular, însă am ieșit cu o sticlă de jumătate de litru de Cola și o sticluță de 250 ml de vodka. Le-am băut pe ambele în fața hotelului, într-o parcare micuță, lângă un coș de gunoi, în timp ce fumam o țigară și observam clădirea în care urma să intru. Dacă nu știai că acolo e un Love Hotel, nu puteai nici să bănuiești că înăuntrul acelei clădiri se închiriază camere pentru sex, timp de trei ore. Nu știam dacă e o clădire Disney sau un kitsch țigănesc. Clădirea micuță de 4 niveluri avea patru colare corintice, în dungi: două alb cu albastru, pe margini și două albe cu portocaliu pe mijloc. Arătau ca niște ciubucuri de zahăr pe care le găseai pe la bâlciurile de pe lângă hramurile de la țară. Pe aceste coloane trona câte un capitel corintic, vopsit în auriu. Clădirea era portocalia, cu geamuri albe, cu ochiuri mici pătrate. Deasupra fiecărui geam era câte o copertină mică, cu rol de parasolar. La parter și etajul doi, copertinele era galbene, la etajul unul și trei, erau albastre. Etajele erau delimitate cu niște brâuri vișinii cu pătrate albe. De la etajul doi, clădirea se retrăgea. Și astfel, cele patru coloane sprijineau o terasă luminată cu neoane mov. Geamurile de la etajele doi și trei aveau balconașe mici din fier forjat, ce aminteau de clădirile de pe Champs Élysée. Totul se termina cu un acoperiș în două ape, ce părea prea mic pentru toată clădirea pentru că doar deasupra unei singure camere, din cele trei ce erau pe fațada fiecărui etaj.

Am stins țigara și am pus-o în scrumiera portabilă pe care o aveam în ghiozdan, și cu pași fermi am intrat, printre doi palmieri, în hotel. La recepție era o femeie tinerică, îmbrăcată cu o uniformă ce părea ruptă din filmele de epocă. M-am apropiat de tejgheaua recepției și i-am spus cu o voce joasă: „Sunt studentul de la Waseda cu ochii ca marea!”. Femeia a ridicat ochii din calculator, m-a salutat politicos și mi-a întins o cartelă.

„Etajul unu, a doua cameră pe dreapta. Liftul e imediat în stânga, iar dacă mergeți un pic mai mult, ajungeți la scări. Lângă casa scărilor, există un automat de prezervative și unul de chiloți. Avem toate mărimile. Și la prezervative, și la chiloți. Puteți oricând conta pe discreția noastră și vă mai așteptăm la Casablanca!”. Automat de chiloți? Asta era nouă și pentru mine. În doi ani văzusem tot felul de tonomate, de la banalele tonomate de băuturi calde și reci, la cele de țigări, bere sau baterii. Dar nu văzusem niciodată unul care să vândă lenjerie intimă.

Am luat-o spre scări, mai mult ca să văd automatul și după ce i-am făcut o poză, am urcat la etaj. Era foarte multă liniște pentru un loc unde lumea se întâlnea pentru sex. Eram sigur unde trebuie? Ce izolație fonică bună trebuia să aibă clădirea aceea, dacă nu auzeai nimic.

Am ajuns în fața ușii indicate. Kanji-ul de pe cartelă corespundea cu cel de pe ușă. Eram curios ce înseamnă acel caracter japonez dar și mai curios să văd ce mă așteaptă în cameră. Am trecut cardul prin cititor, am apăsat pe clanță și am deschis ușa.

***

Și totul continua în acea notă absurdă. Am deschis ușa camerei și am descoperit un decor desprins din palatele țigănești de la noi. În mijlocul camerei trona un pat mare, cu o tăblie de catifea bordo, cusută în forme de romb. Încadrate într-o ramă albă. Pereții erau îmbrăcați în tapet vișiniu cu modele florale aurii. La geamuri erau draperii vișinii, legate cu șnur auriu, iar mocheta crem părea să aibă fire de aur prin ea. Totul strălucea și striga kitsch! Pe mijlocul patului se afla ea. Stătea în brațe cu un chormebook și părea să răspundă la niște emailuri. Însă absurdul absurdului era ținuta ei: era îmbrăcată cu un costum de maid, din latex alb cu roz bombon. Eram familiar cu fetișul japonezilor pentru costumele de menajere, însă niciodată nu văzusem un astfel de costum realizat din latex și nici nu îmi imaginam că latexul poate să aibă și altă culoare în afară de negru. Ridică ochii din notebook, mă privește și îmi spune: „Mă bucur că ai venit. Nu o să uiți prea ușor ziua asta!”

Și n-am uitat absolut nimic.

#horea sibisteanu #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.