Ceață (making of)

„Lumina străvezie și liniștea ciudată dintr-o dimineață de vară când nimeni nu merge la plajă, acolo unde nimeni nu merge la plajă pentru că niciodată nu e vreme de plajă.”

Autor / Augustin Cupșa
Fotograf / Alex Prager
29 Mai 2015

Avionul stătea deasupra noastră parcă dinadins. De când soarele bătea mai tare, zăpada și așa puțină nu-i mai rezista, se scurgea de pe acoperiș și picăturile apă plezneau pe tavanul de plexiglas al verandei. A trebuit să ne suim la etaj printre mormanele de moloz, scânduri rupte și cărămizi sparte și să întindem câteva pături și toate prosoapele pe care le găsisem prin casă ca să nu se mai audă stropii leneși și grei care nu încetau să cadă. Filip a zis că-i mai bine, dar picăturile tot se auzeau și bruiau sunetul.

Nu puteam să vedem avionul, dar acum eram siguri că-i acolo, pe cer, vârât pe după pânza galbenă de nori, turându-și motoarele prin curenții de aer. Hârâia monoton nici mai aproape, nici mai departe și mi se părea că ne-a luat și pe noi la mestecat în butoaiele lui cu elice. Cel puțin eu eram acolo. Mă nenorocea capul, dar putea să fie și de la frig și de la oboseală și de la noaptea dinainte în care băusem. Niciunul dintre noi nu făcea nicio mișcare de parcă avionul ar fi știut că suntem acolo. O liniște bună de stat în ea fără să faci niciun efort.

Prin geamurile înalte ale verandei vedeam livada de pruni împrăștiată pe terenul înghețat, petece de zăpadă și bucăți negre de pământ și cotul iazului, unde ceața era încă deasă. Stătusem toată dimineața în picioare. M-am lăsat încet de tot pe vine în careul de lumină pe care soarele îl făcea în spatele godinului. Godinul era rece. Mi-am frecat mâinile și mi-am suflat în palme. Degeaba, de abia mi le mai simțeam. Adi s-a uitat la ceas.

— Mai stăm?
— Pizda mă-sii de avion.
— Nu-i nimic – a zis șarfeurul – mai stăm un pic.

Pe el nu-l scoteai dintr-ale lui prea ușor. Era un băiat bun și priceput. Prin ușa întredeschisă, cablurile de curent se suiau peste prag și după mai multe bucle ajungeau la panoul de alimentare. L-am văzut pe Filip care stătea aplecat deasupra măsuței cu căștile pe cap și ochii înfipți în monitor.

— Mai e ceva.
— Cât?
Adi era tot mai nervos, știa că foarte curând lumina începea să scadă.
— Pur și simplu îmi sparge urechile – a strigat Filip. N-am ce să fac.
— Cât? a insistat celălalt Adi.
— Cinci minute. Se vede?
— Pe naiba – i-am zis.

Din locul în care stăteam puteam să văd foarte limpede vânătaia urâtă de pe mâna machieuzei, își ținea brațele pe lângă corp și aștepta și ea ca toți ceilalți. N-avea niciun rost să stăm așa nemișcați pentru că avionul n-ar fi trecut mai repede, dar totuși asta făceam. Așteptam. Dora își sprijinea mâinile rotunjite pe coaja pepenului murat pe care tocmai îl scosese din borcan iar „Sami” se uita în farfurie. Era al patrulea ou pe care îl mâncase până acum și într-o oală cu coadă de pe un scaun din spatele trepiedului, îl mai așteptau câteva care, cel mai probabil, se sleiseră. Încerca să-și rețină sila, dar mie mi-era limpede că la un moment putea să cedeze. Vânătaia de pe obrazul actriței semăna destul de bine cu cea de pe dosul mâinii machieuzei doar că a fetei era mai inchisă la culoare, un negru-violet apăsat, cu margini vișinii care ajungeau până în deschizătura dintre degetul mare și arătător. Dar și pielea fetei era un pic mai închisă decât a actriței.

— Mi-au înghețat mâinile – a gemut actrița, dar n-aveam ce să-i facem.
Adi celălalt i-a făcut semn cu ochiul, de încurajare.

Un țăran dintr-o curte alăturată a trecut prin dreptul geamurilor. Mergea legănat pe potecă cu o drujbă în mână, legânând-o și pe ea, cu pașii siguri ai omului care e de-al locului. Probabil că băieții care păzeau poarta se băgaseră la căldură în șopron și nu-i spusese nimeni să nu umble pe-afară. Pe el nu-l interesa că trecea avionul. Nici noi nu ne-am mai sinchisit de el. N-a ieșit nimeni la el să-i zică să se care. Oricum nu puteam să tragem.

— Ăsta e ăla de Londra.
— Ajunge la trei jumate.
Nu știu de ce lumea a râs. Ateriza la Lutton, de fapt. Un low cost. Mie nu mi-a venit să zâmbesc, dar m-am prefăcut că înțeleg de ce râdeau.
— Trei jumate la ei.
Adi s-a uitat iar la ceas.
— Păi, da, asta e, de abia ce-a plecat de pe Otopeni.

N-avea rost să mă mai gândesc ce face Sim prin Londra, gândul mi-a venit însă instantaneu ca și cum era dintotdeauna acolo deși aș fi jurat de o mie de ori că nu mai e de multă vreme nimic în capul meu despre ea. Mi-am zis că dacă era soare, probabil îl scosese pe Billy la plimbare prin Hyde Park, printre doicile care împing cărucioarele și copiii altora pe lângă Serpentine, egiptenii care îți bagă sub nas telefoane furate și brelocuri și mâna în buzunar și toate națiile de asiatici care își fac poze și te fac părtaș în ele chiar dacă stai și tragi o țigară deoparte. Totuși, aerul e cel mai bun în Hyde Park, ne-am pierdut ceva după-amieze pe acolo, eu cu Sim și my boy Billy.

Din fericire, picioarele fetei din fața mea erau cinstite. Drepte, nu tocmai subțiri, dar frumos arcuite, stăteau în fața ochilor mei fără să se miște. Când m-am lăsat pe vine, fata a prins foșnetul mișcării mele și și-a întors discret capul, dar nu s-a clintit de pe loc. Totuși, nu-mi poza, picioarele ei erau prea cinstite ca să facă asta. Și blugii ei erau cinstiți, regular fit, cu talie joasă cădeau frumos peste ghetele maro. În schimb eu m-am folosit de ea ca să mai umblu cu Sim. Nu era prea frumos să fac asta, dar știam destul de bine că pe Sim nu mai puteam s-o văd.

— Să spui când merge să-i dăm drumul.
— Bine – a strigat Filip din spatele monitorului.
Am văzut că a căutat fără să se uite după o țigară, cu ochii în monitor și și-a aprins-o deși proprietarul a zis să nu fumăm în casă.

Cinci minute stăteam degeaba, dar încă cinci minute cu Sim mi-erau de ajuns. Cu Billy după noi, o cafea mare de la Starbucks în pahar de carton și câteva țigări. Zilele ălea se duseseră naibii, dar picioarele fetei din fața mea îmi ziceau că pot să mai dau o tură cu Sim. Altă machieuză ar fi trebuit să vină, dar în ultima clipă ne-a anunțat că a prins-o răceala. Iar fata chiar se pricepea la machiaj. Până la urmă, nici ea și nici Sim nu avea vreo trăsătură particulară, un corp sau vreun semn care să le scoată din mulțime când merg cu treabă pe stradă sau ies cu prietenii prin oraș în afară de ochii cafenii și alungiți și buzele răsucite tot așa în sus, care puteau să fie când calde și obosite, când nenorocite. În capul meu mahmur, morișca prinsese vânt să se rotească.

N-avea rost să intru în vorbă cu ea. Fiecare își făcea treaba. Dacă ne ziceam pa-pa la plecare era de ajuns. O fată zâmbitoare. Care ca Sim umblă pe la concerte și se pune pe iarbă în roată cu prietenii și când trage, trage doar două fumuri și o stea de mare uscată e o aminintire măcar drăguță. Care crede că Vance Joy sună mișto, să zicem. Sau Chet Faker. Care dacă îi spui că ai chef să rămâi în bar și să-ți explodezi creierii în timp ce te uiți la un meci oarecare, se duce și te așteaptă acasă. Nu-i umpli capul cu teorii cretine despre inevitabil pentru că știe chiar mai bine ce e inevitabil și de aia plaja dimineața devreme, o geantă de la Mango sau un film spaniol înseamnă bucurii egale. N-are de ce să riște cu tine. După câteva luni de stat împreună vezi în ochii ei că o cam amărăști. Sau te cari sau o lași să se ducă. Fără ceartă, fără aiureli. La un moment dat, după multă vreme dacă se întâmplă să se amețească, te sună noaptea și închide fără să-ți zică nimic. Pe scurt, o fată care găsește câte ceva bun în fiecare din lucrurile care vin la pachet cu lumea asta.

Încă mă mai durea să știu că o văzusem pe Sim amărâtă sau mai degrabă înciudată nu pentru că fusese amărâtă cu mine ci pentru că sperase că amăreala asta care plutește prin viață ca lucrul ei cel mai natural n-o s-o atingă și pe ea sau măcar nu acum, nu atunci, măcar să mai fi trecut încă un an, doi, să mai fi stat pitită după ceva bun deși cred îi era încă de mică limpede că până la urmă ceva de genul ăsta o să i se întâmple și dacă plângea uneori fără rost, plângea pentru că în felul întortocheat, dar de necontrazis al fetelor zâmbitoare aflase că inevitabilul a găsit-o acolo unde se ascunsese cel mai bine. Inevitabil așa cum și sânii or să i se lase cândva fără să țină cont că și asta o s-o amărască. Pe când, pentru mine, inevitabilul era prima opțiune.

— Să nu mă faci să mă simt singură ca în Paris – mi-a zis după ce s-a culcat prima dată cu mine.

Se făcuse ghem, întoarsă cu spatele și fața spre geamul fără perdele. Prin Paris nu făcusem decât să trec de câteva ori câteva zile, nu mă simțisem singur, dar am înțeles că la chestia asta picaseră până atunci cam toți. Foarte probabil chiar toți. Nu îi puteam vedea fața, dar eram sigur că și ea își ținea ochii deschiși către luminile care veneau dinspre Stray și făceau parcul să pară și mai retras. Și camera ei și mai albă și goală. Chiriile erau însă îngrozitoare acolo, după două luni a trebuit să ne cărăm în altă parte deși în Harrogate ne-a mers cel mai bine și eu m-am achitat onorabil de ce-mi ceruse.

— Hai să mai repetăm o dată scena fără cameră – a zis Adi – vino din stânga ta cu vasul în mână, te încadrezi singură, nu te uiți la el, îți faci treaba pe colțul mesei apoi începi…

”Sami” s-a apucat să decojească încă un ou. Dora a stat în afara cadrului până i-a făcut Adi semn să intre. A pus vasul pe marginea mesei și a umblat după o lingură de lemn cu coadă. Era o scenă casnică, ne temeam să nu dea prea tare a gospodină. Din fericire, actrița avea o mină tristă, dar demnă ca orice femeie rănită care i-o coace bărbatului.

— Ai încercat? E perfect – i-a zis fără să-și ridice privirea spre el.
El a repetat mișcarea teleghidat. A întins mâna a luat o felie de pâine din coș, i-a rupt un colț și-a început să îl mărunțească în farfurie. Oul din suport stătea amenințător în fața lui. A evitat să mai ia o înghițitură.
— Cu ou?

Nici el nu s-a uitat la ea. Era normal să nu se privească, chiar dacă accidentul fusese din greșeală, soția lui avea acum un ochi vânăt. Fata de la machiaj făcuse o treabă bună. Sub ochiul stâng, de la colțul dinspre tâmplă până spre aripioara nasului ei frumos, se întindea o semilună întunecată. Bărbatul s-a arătat mirat.

— Dimineața? Dimineața eu mănânc ou. Ce să mânânc la micul dejun?
— Încearcă și tu altceva – a venit replica ei în care se întrezărea reproșul.

Femeia a îndesat murăturile într-un borcan cu vârful lingurii de lemn. Și-a șters mâinile de șorț apoi a ridicat borcanul și și-a privit capodopera în lumină. Aveam foile în față, dar nu trebuia să mai urmăresc replicile, să mă asigur că actorii nu sar vreun cuvânt și pentru că nu se trăgea, nu era nevoie nici să bifez dublele reușite.

Bărbatul s-a ridicat de la masă, a mormăit ceva în semn de mulțumire pentru masă. Era un tip nu prea înalt, dar bine legat, grizonat care domina scena fără forțeze nota. Ea l-a tăiat în fugă cu o privire vicleană. Raportul de forțe se clătina cum trebuie și putea în orice clipă să se răstoarne.

Morișca din capul meu se învârtea mai departe. Eu și cu Sim învârtindu-ne și noi într-o roată cu gondole dintr-un bâlci din Skegness. Plaja cu nisip mărunt și vântul dinspre Marea Nordului care împingea încetișor norii spre uscat. Lumina străvezie și liniștea ciudată dintr-o dimineață de vară când nimeni nu merge la plajă, acolo unde nimeni nu merge la plajă pentru că niciodată nu e vreme de plajă. Și marea tot timpul rece și scârboasă cu oamenii. Doar eu cu Sim, cu Billy și cu vântul care, și când bate ușor, șuieră și buruienile și tufele răsucite de scaieți ca niște garduri de sârmă ghimpată la marginea plajei.

A trebuit să bag de patru ori câte douăzeci de penny la un aparat cu jochei și căluți de plastic care se mișcau trași pe niște sârme ca să mă conving că așa mergea treaba. Calul cu jocheu albastru câștiga cel mai des, dar evident avea cota cea mai mică. Sim a fost mai norocoasă cu platformele glisante în care trebuie să fii atent unde să îți plasezi moneda ca să împingă altele care să-ți cadă în tăviță. Cu genunchii ei rotunzi împinși în tăblia aparatului. La spate, vântul îi ridicase fusta până sus pe coapse. Părea atât de concentrată. A scos un țipăt de bucurie când monedele au început să zornăie. Mai târziu am pierdut amândoi la aruncatul inelelor. Apoi, ne-am întors la jocul prostesc cu cai unde, calul cel mai slab a câștigat cursa împotriva șanselor. Ne-am luat niște caramele cam grețoase cu gust de ghimbir și un balon pe care l-a lăsat să zboare în vânt, dar nu era unul cu heliu, nu s-a ridicat, ci doar a țopăit în vânt și s-a pierdut pe fâșia de pământ cu iarbă înaltă care îngrădea nisipul.

— O să zică femeia aia că te încing – a zis actorul pe un ton nu prea convins.
— Lasă că mă descurc eu cu femeia aia… crezi că e de încredere?

Bărbatul și-a verficat telefonul apoi urma să facă câțiva pași până acoperea jumătate din cameră. Reperul pentru el era coloana cu suporturi pentru ghiveciurile cu flori. Mutaserăm câteva plante ornamentale pentru că ciupeau cadrul. A făcut cum trebuia, apoi s-a răsucit pe călcâie.

— Adică?
— Adică.
— Treaba ei e să spună dacă noi suntem de încredere.
La replica următoare aveam cele mai mari emoții. Se trăseseră destule duble doar pentru că acolo scena se strica inevitabil. De data asta a ieșit bine.
— E de încredere să spună că suntem de încredere?
— Vezi că mai ai un ochi…

Inflexiunea vocii actorului a ieșit exact cum trebuia. Nici prea tăioasă, nici amenințătoare, suficient de sigură și cu o notă de răutate veselă pe deasupra. M-am uitat la Adi, nu se putea ghici pe fața lui dacă era mulțumit, dar puteam să pun pariu că era.

Picioarele fetei din fața mea nu s-au clintit. Sim era încă cu mine.

Și ziua cu peștele fusese frumoasă. Stătusem cu un pește într-o pungă în stație, doar că autobuzul din Lincoln nu venea și aveam impresia că toți vedeau că aveam un pește acolo și de asta se uitau chiorâș la noi. Știu sigur că și aia a fost o zi grozavă, deși nu-mi mai amintesc decât că am așteptat mult și degeaba și aveam un pește cu noi.

Sau în Boston, pe podul de lângă gară, în spatele străzii cu magazinele emigranților polonezi, noi doi aplecați peste parapet uitându-ne la apele mocirloase din Witham.

— Dacă aș aluneca, ai sări după mine?
You know that song by Phil Collins, „In the Air Tonight” about that guy who coulda saved that other guy from drowning… but didn`t….
Am scuipat în apă.
— Nu mai fă asta.
Și-a apropiat fața de a mea și ne-am sărutat și buzele ei erau calde și sărate ca aburii care veneau dinspre Haven în ziua aia ploioasă.

Și poarta de cărămidă din spatele casei din Harrogate. Aproape o glumă proastă. Fără niciun gard, fără să păzească nimic. Lată de doar două palme și năpădită de iederă. Oricum te-ai fi pus sub ea ploaia te uda, trebuia să îmi iau umbrela ca să nu mi se stingă țigara iar asta făcea lucrurile măcar ridicole. Dar dacă n-aș fi fost ridicol și umbrela ridicol de roșie, n-ar fi intrat în vorbă cu mine. Morișca mergea mai departe.

Și alte gări, alte stații de autobuz, alte trepte de metrou, dar cam la fel de împuțite ca cele din Paris când nu-l avea pe Billy și depindea de ai ei. Să tot fugi. De la un colegiu la altul, dintr-un oraș în altul, dintr-un cartier în altul, de la niște cretini tatuați pe care îi durea în cur de franceză la alții. Ea se încăpățâna să stea pitită și să creadă că dacă o să ne învârtim mereu pe margini, pe acolo pe unde nu pică nici norocul și nici ghinionul, o să scăpăm așa la nesfârșit.

Și cartierele muncitorești din Leeds și din Manchester, de la marginea Londrei și lumina prăfuită și barurile ca după refugiu din White Chapel. Și încă o noapte pierdută. Cheers, mate. Și să te tot pierzi. Pare atât de ușor. Și coridoarele goale din gări, cu bagajele gata s-o iei iarăși din loc, să faci impresie bună altor proprietari, să-i minți că următorul job e ca sigur și doar să pocnești din degete și-i al tău și să le promiți serios că n-o să fumezi în casă, că n-o să bați niciun măcar un cui în vreun perete să-ți pui o poză fără să le ceri voie, că o să lași gunoiul la poartă de două ori pe săptămână în saci bine legați la gură. Porcării.

Vezi cum încet, încet se strică zâmbetul unei fete care-și dorește din toată inima să se strecoare prin viață zâmbind. Inevitabilul stă la pândă după un cotlon exact pe drumul pe care ea merge spre casă. După o poartă de cărămidă care nu folosește la nimic.

— Să nu ne supărăm – a încheiat actorul scena.
Soția l-a pironit cu privirea apoi s-a apucat să îndese mai cu sârg murăturile în borcan. A decojit cu unghia celofanul de pe un sul. Am mai așteptat câteva secunde. Îl netezea frumos și inutil peste gura borcanului.
— Și stop!
Lumea de pe platou a răsuflat ușurată și a început foiala. Filip a strigat dinăuntru.
— Într-un minut putem să-i dăm drumul.
Au schimbat bateria la cameră. Când e frig bateriile se descarcă una, două.

Avionul se îndepărtase suficient de mult ca să nu ne mai deranjeze. Și era cu câțiva kilometri mai aproape de Anglia. M-am ridicat în picioare. Îmi amorțiseră și mă furnicau până în tălpi. Am făcut câțiva pași prudent. Dacă i-aș fi povestit fetei de la machiaj de plaja de la Skegness, i-aș fi stricat ziua. Oricum nu m-a privit și nici eu nu i-am căutat privirea.

Scenograful s-a repezit la masă să pună lucrurile în ordine.

Era timp să mă duc până în curte unde doi băieți de la producție încercau mașinile de ceață. Câte două cilindre cu gaz ușor care se deschid într-un fel de nebulizator. Le dai drumul cu un piston și ceața împânzește perfid aerul. Mai aveam de tras un exterior și lumina deși chioară era acum destul de limpede. Cu câte o paletă de carton băieții risipeau ceața care fumega la gura dispersorului până când ea se aduna tăcută în mijlocul potecii care ducea spre poartă. Le-am zis să regleze fanta dispersorului ca să scoată un volum mai mare. Am stat pe loc, cu mâinile în buzunare până când ceața a devenit compactă și nu mai puteam distinge nimic în jur.

#augustin cupsa #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.