Cum ne-am dat seama că este băiat

„Se bagă și Anne Carson, prietena mea din copilărie, Draga mea, nici dacă i-ai arăta fundul, ca o maimuță, n-ar veni.”

Autor / Diana Geacăr
Fotograf / Gregory Crewdson
17 Martie 2015

Îți plac musafirii? Eu îi urăsc. Colcăie ca gândacii de bucătărie, ți se urcă pe picior, îi găsești înotând în pahar, te salută de pe tocul ușii. Le zâmbești și le răspunzi monosilabic, să nu-i încurajezi, dar ei, mâncători de timp, nu se lasă duși, ba caută cu orice preț să amâne momentul plecării, până se asigură că au băut și au fumat tot ce ai. Apoi, cu burta plină, încep să își mărturisească secrete, să își dezvăluie planuri de viitor, iar tu, pentru că dai din cap, arăți ca și cum ești atentă la ei, ca și cum îi asculți, ceea ce îi încurajează să se spovedească precum gândacii de bucătărie care se întâlnesc noaptea în chiuvetă. Lui îi plac, nu poate trăi fără ei și îi încurajează să umble peste tot. În timpul ăsta, eu rămân pe loc, în fotoliul meu în care, după zile și nopți petrecute astfel, am reușit să fac o gaură până în parchet. Toţi se minunează cum rezist să stau în el, dar nimeni nu ştie că, atunci când sufrageria e plină și urmează să mai vină, îmi iau paharul și ies pe aici.

Bârfesc cu Truman Capote, discut cu Julio Cortazar, fumez o ţigară cu Faulkner şi Dostoievski, îl ascult pe Salinger, beau cu Fleur Adcock şi Anne Carson. De câte ori am nevoie de ajutor, vin imediat, au grijă de Happy şi de Washington.

Washington e cel mai nou membru al familiei. Când a intrat în casă, era murdar şi plin de purici. Fleur Adcock l-a spălat, Anne Carson l-a puricat, abia apoi am văzut că e portocaliu, tărcat, cu ochi mierii. Apoi l-am dus la doctor pentru că nu mai putea să respire. Capote a pufnit şi s-a întors când veterinarul i-a băgat un termometru în fund, apoi a zis Ce ruşine. L-am mângâiat şi i-am spus să stea cuminte, că nu mai durează mult. Veterinarul ne-a zis că are o formă ciudată de gripă, că s-ar putea să aibă ADN uman, apoi i-a făcut o injecție. E foarte posibil, i-am zis lui Capote, am observat că dă semne de plictiseală. De când am aflat asta, așteptăm să vorbească. Nici acum nu știm dacă e fată sau băiat.

Când am ieşit de la veterinar, Capote mi-a spus că am apucături de infirmieră. I-am aruncat o privire, iar el a zis Doar nu vrei să-ți aduc aminte că în copilărie ai luat în casă un pui de vrabie îngheţat. L-a înfofolit în bluza ei de trening, credea că îl învie, draga de ea, dar el, când colo, a început să pută, le-a spus celorlalţi, chicotind de plăcere.

Pentru că în ultimul timp mi-au tot spus că ar vrea să mai iasă din casă, m-am hotărât să-i duc la zoo.

Ne-am trezit pe la prânz, ca de obicei, şi după ce ne-am băut cafeaua, ne-am îmbrăcat în cele mai frumoase haine. Eu am ales o rochie vaporoasă, albă şi pantofi cu toc. M-am pieptănat şi i-am spus încă o dată Sylviei Plath că m-a vopsit foarte bine – mi-a ales o nuanţă superbă de roşcat. Apoi ne-am pus pălăria.

Deşi ocupăm toată strada, nimeni nu ne zice nimic. Trecătorii se strecoară pe lângă mine cu fruntea plecată. Mai întâi, trebuie să trecem pe la bancă să completez nişte formulare pentru reemitere de card. Într-o seară, m-a batut Dostoievski la cap că vrea să coboare să mai pună la pariuri, că nu i-a ieșit niciun bilet. I-am dat cardul, doar e prietenul meu, dar, de atunci, nu s-a mai întors. Din fericire, funcționara ne spune că o să dureze puțin, cât să verifice datele, dar iată că-mi cere să semnez. Capote, care a băut cu mine gin până spre dimineață, are chef de glume şi-mi dă întruna peste cot. Funcţionara se uită la mine, iar eu mor de rușine. Sigur crede că am ceva de ascuns. Sigur crede că am emoții.

Ajungem la Grădina Zoologică însetaţi, dar le promit că la ieşire o să mergem la terasa din apropiere. Plătim şi intrăm toţi, în același timp. Portăreasa ne rupe biletul şi zâmbeşte. Faulkner îi dă bună ziua şi îşi scoate pălăria. Femeia se uită la mine.

După ce trecem repede pe lângă păsări şi maimuţe, le propun să intrăm în pavilionul cu reptile şi păsări exotice, unde mi se face frică de obicei. După ce intrăm, abia mai găseşti loc să te mişti. Cu toate astea, mai încap o fetiţă şi mama ei. Ai putea să trasformi pavilionul ăsta într-o casă de odihnă, îmi spune Salinger, în faţă ai ratonii, într-o parte maimuţele, nu mai trebuie să stai de veghe. Fetiţa se opreşte lângă mine şi îşi strigă mama. Puiul de aligator e pe jumătate ieşit din bazinul cu apă, stă nemişcat, cu o labă în aer şi cu ochii deschişi. Şi eu pot să stau aşa, zice Sylvia şi se împiedică. Ies din pavilion repede, mor de rușine.

Ajung lângă cuşca leilor cu Truman Capote. Ne urcăm în turnul porumbeilor, de unde putem vedea leii mai bine. Leoaica doarme sub un copac. Dintr-odată, aud un răget. Caut leul – nu-l văd nicăieri, dar îl aud gâfâind. Cred că e blocat în cuşcă, îi spun lui Capote, trebuie să anunț pe cineva să-i dea drumul. Cobor scările încântată că, în sfârșit, am o misiune, că uite, cineva are nevoie de mine. Capote îmi chicoteşte în ceafă şi îmi spune iar că am apucături de infirmieră. Mă gândesc numai la faptul că e captiv, că vrea şi el să iasă la soare şi nu poate. Poate au uitat de el. Trebuie să vorbesc cu un îngrijitor. Dacă e nevoie, o să discut şi cu administratorul. Nu se poate.

Când ajung la Birouri, mă trezesc cu Stephen King, care abia respiră. Lasă-l să urle, zice, îmi strici toată chestia. Și mă împinge într-un tufiș. Aveți nevoie de ajutor, întreabă un bărbat care fumează lângă căprioare. Îmi duc mâna la ochi, dar nu-l văd, stă în lumină. Nu, mulțumesc, îi zic. Disperat, Stephen King îmi face semne să tac.

Îmi sună telefonul. Am ieșit la o bere, vii, mă întreabă el. Nu știu ce să zic, îmi spune Faulkner pufăind din lulea, întreabă cu cine. Spune-i că nu, zice Sylvia, și nu-i spune unde suntem, e mult prea cald pentru emoții. Se bagă și Anne Carson, prietena mea din copilărie, Draga mea, nici dacă i-ai arăta fundul, ca o maimuță, n-ar veni.

Capote îmi suflă în ceafă. E mult prea cald.

Poți să te întinzi aici, zice Stephen King, arătându-mi o bancă la umbră. Dintr-odată, îmi amintesc ce caut. Îmi aranjez rochia și pălăria. Ciocăn la Birouri. Toți se bulucesc în spatele meu. Deschid ușa. Mă scuzați, de ce țineți leul închis, zic. Poftim, întreabă o femeie grasă, cu ochi bulbucați, care stă la geam și fumează. De ce țineți leul închis, vrea pe-afară. Dar nu e închis, zice. Dar se plimbă prin cușcă și zbiară. Eh, are toane de-aseară, zice. Pst, pst, aud în spatele meu. Mă întorc. Nu văd pe nimeni. Fleur mă trage de geantă și-mi arată un urs care își țuguie buzele spre mine, Spune-i și de mere. De mere, zic eu. Du-te acasă, zice Stephen King. Mă scuzați, îi zic grăsanei, dar urșii n-au primit mere. Le-au și mâncat, zice. Te bagi ca un musafir, zice iar Stephen.

Fleur mă trage deoparte. Uite, eu zic să mai fumăm o țigară și să mergem, ne uităm la un serial, bem un gin, e clar că n-avem o zi bună. Dar ai spus că ne oprim la terasă, spune Capote. Luăm de băut pentru acasă, zic și mă îndrept spre ieșire. Lângă cuștile cu păsări e un bărbat care fumează. Mă uit la el din mers, dar, pentru că stă în lumină, nu văd decât că are nasul mare. Îl lăsăm în urmă. Ia stați așa, le zic și intru în terasă pentru că pe cine văd la o masă dacă nu chiar pe Dostoievski. E cu o doamnă, dar tot o să-i cer socoteală pentru card. Nu ți-ar fi rușine, zic și-l bat pe umăr. Poftim, zice întorcându-se și atunci îmi dau seama că nu-l cunosc și o iau val-vârtej spre ieșire. Faulkner și Sylvia Plath îl țin pe Capote, care a leșinat de râs.

Le spun să se grăbească și mergem toți de parcă avem o misiune, de parcă, în sfârșit, cineva are nevoie de noi, traversăm străzile pe unde apucăm, stârnim nemulțumiri și icnete, iar când ajungem, în cele din urmă, acasă, prin gaura din fotoliu, gâfâind de sete, după ce, bucuroși, observăm că trebuie să aprindem lumina, Washington deschide gura.

#diana geacar #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.