Două poeme de Radu Nițescu

Scrise în cadrul programului de rezidență literară SUBCAPITOL @Izvorul Muntelui, Neamț, august 2015

Autor / Radu Nițescu
18 Septembrie 2015

cred că ăla e cerul

E ora la care obosesc șobolanii,
mai dau o tură și pleacă acasă.
Un bărbat strigă altuia nu pe acolo,
e beznă și miroase a pișalău. Bacău,
în gară. Încerci să respecți dinamica grupului,
să nu verși pe prieteni cafea.
Puțin mai departe, între marfare,
o găină fără cap și niciun cîine
destul de norocos s-o observe.
N-o arăți nimănui,
unele chestii sînt doar pentru tine.
E cum se întreba Bill, un personaj
dintr-un desen animat, de fiecare dată
cînd se trezea cu creierul supt de un melc de junglă,
cînd o să se oprească durerea, cînd?,

mai puțin patetic și poate, în loc de durere,
altceva, un cuvînt care-mi scapă acum.

Ploaia fentează reflexiile noastre în geam,
ne uităm pe rînd înspre controlor și cînd cineva se uită,
reflexia nu variază, ca și cum ar privi tot înainte,
peste brădet, la răsărit, prin răsărit, cine știe unde, în viață,

mă aflu pe coridorul personalului spre Bicaz,
cu doi navetiști lîngă mine,
și nu-mi amintesc nimic din discuția lor.

Sînt tot mai sigur că memoria mea are o aerisire mică,
de beci, cu păianjeni prin colțuri,
pe unde lucrurile cele mai importante se pierd,
și dacă nu se pierd, oricum se coagulează aiurea,

cîndva o să fiu întrebat de ceva, o zi de naștere,
sau un loc, și de-acolo, din registre, o să revină găina,
fără cap, cu penele smulse, între marfare, puțin mai departe,
și o să răspund simplu, nu știu, frate,
nu-mi amintesc.

Totul strălucește cînd te trezești și pentru că totul strălucește
nu mai știi unde ești,
vezi o icoană cu Iisus și Ioan, dar
nu recunoști al treilea personaj, mai ciudat,
cu ochi de psihopat și cap din care pare să lipsească o parte.

Totul strălucește și pentru că totul strălucește devine interesant
cum funcționăm în raport cu lumina, cum oriunde te uiți,
te uiți în trecut.
Vezi unde era soarele cu opt minute în urmă și tot așa știi
că fata care se depărtează de tine e puțin mai departe acum.

Ceva neașteptat să se întîmple într-o dimineață ca asta,
un lunetist să ia în țintă uzanța.

Ieri am fost sus, la liziera pădurii,
acolo sunetul camionetei ajunge în valuri la tine,
după curbele drumului, și e frumos,
numai că acum sîntem prea rupți să ieșim undeva.
Stăm în cameră, Mircea și Horia fac playlistul,
o melodie din trei le trezește povești.
Eu mă joc pe tabletă, Mihnea ascultă în căști muzica lui.
Nu mai plouă și e mai puțină ceață spre munți,
doar cerul a rămas la fel,
cînd cineva a întrebat ce e chestia albă de lîngă hambar
i s-a spus bă, cred că ăla e cerul.

Mai devreme, înainte să rămîn fără energie,
am strîns tot de pe terasa cu luminițe albastre.
Am încercat să le număr aseară, sînt prea multe,
unele nu se aprind, și n-am găsit
nicio formulă ajutătoare.
Am numărat la schimb zece tipuri de insecte
lipite pe banda de muște, punteam să continui,
dar te plictisești să stai afară, în frig,
să te faci că scrii, cînd înăuntru cineva rîde întruna.

Cîtă serotonină, cîtă serotonină,
urc scările și repet în asta la fiecare treaptă,
și pînă sus, fără să știu prea bine de ce, deja rîd și eu.

 

Tranziția lui Horia de la da la nu

da,
da,
da, ar fi amuzant,
hmm, da,
da’ nu.

#rezidenta literara subcapitol #radu nitescu #poezie

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.