După o lună de la moartea prietenei mele, citeam Burroughs

„Nu mă omor după muzică în general. De fapt, nu prea îi văd rostul și mi se pare că oamenii vor să se simtă ca în filme, de aceea o ascultă indiferent ce ar face.”

Autor / Horia Șerban
Fotograf / Sarah Schoenfeld
26 Martie 2015

Ne-am cunoscut în perioada când lucram într-un bar. Îmi mințisem părinții timp de un an că merg în continuare la facultate, așa că ei îmi tot trimiteau bani. Când au aflat adevărul, ne-am certat foarte rău și am rupt, în final, orice legătură. Până la urmă a trebuit să mă angajez, iar barul acela părea alegerea cea mai bună pe care o puteam face. Obișnuiam să stau destul de mult timp acolo și, în plus, mai ținusem de câteva ori locul angajaților când aceștia nu puteau veni.

Într-o seară a venit și ea. Fusese o zi tare mohorâtă, iar eu mă simțeam ca o cârpa abia scoasă din mașina de spălat. Barul era destul de gol pentru ora aceea, așa că m-am gândit că nu ar fi deranjat pe nimeni dacă puneam ceva de la Dave Brubeck. A venit tocmai când începea You got my head. Avea părul ud de la ploaie, iar lentilele ochelarilor i se aburiseră imediat ce a intrat. Era îmbrăcată cu bun-gust, o haină galbenă care-i venea până la genunchi, o fustă maro din stofă și un fular gri pe care și-l rotise de câteva ori în jurul gâtului. S-a apropiat de tejghea și și-a scos ochelarii pe care i-a șters cu mâneca. Avea degetele subțiri și înroșite de la frig. Și-a tras mai aproape un scaun înalt pe care s-a așezat fără să-și dea hainele jos, apoi a răsfoit meniul de parcă ar fi căutat un pasaj important într-o carte veche.

— O cafea simplă, te rog.

A lăsat banii pe tejghea și a scos din buzunarul hainei un pachet de Marlboro din care a luat o țigară fără să o aprindă. I-am turnat cafeaua în ceașcă și i-am așezat pe farfurioară două pliculețe de zahăr. A luat o gură, însă era prea fierbinte, ceea ce a făcut-o să strâmbe din nas de parcă s-ar fi produs un scurtcircuit undeva în adâncul corpului ei.

— Beware, hot content…

S-a uitat lung la mine, dându-mi de înțeles că nu a înghițit gluma și că mai bine nu aș mai încerca să fac altele. În schimb, mi-a cerut ceva cu care să-și aprindă țigara. I-am întins bricheta mea Bic, însă avea în continuare mâinile amorțite de la frig și nu a putut să o aprindă, așa că m-am oferit să o ajut. După ce s-a mai destins, și-a dat jos haina și fularul, așezându-le pe spătarul scaunului, apoi și-a trosnit degetele, imitând un pianist care se pregătește să atace o sonată complicată de Beethoven. Mi-am dat seama că nu avea chef de discuții, așa că mi-am găsit de lucru prin bar. Am spălat câteva pahare, pe care le-am aranjat apoi pe raft, am trecut pe la mese să schimb scrumiere, iar când nu am mai avut ce să fac, m-am așezat pe scaun și mi-am aprins o țigară. Stătea în fața mea și se uita plictisită la mesele goale, fără a lăsa impresia că se concentrează la ceva anume.

— Aștepți pe cineva ? am întrebat-o într-un final.

— Nu aștept pe nimeni. M-a prins ploaia pe drum și am intrat aici ca să mă adăpostesc.

— Aha.

Și-a stins țigara scurt, rotind mucul în scrumieră în timp ce apăsa capătul cu degetul arătător. Începuse These foolish things de pe același album al lui Dave Brubeck cu Paul Desmond.

— Sper că nu te deranjează muzica. Mi se părea că se potrivește cu vremea de afară.

— E în ordine, nu mă deranjează.

— Îți place jazzul ?

— Nu mă omor după muzică în general. De fapt, nu prea îi văd rostul și mi se pare că oamenii vor să se simtă ca în filme, de aceea o ascultă indiferent ce ar face.

Înțelegeam ce spune, însă nu eram de acord, dar nu am mai contrazis-o. Cu siguranță nu am fi ajuns nicăieri, oricum. Fiecare cu părerile lui, nimic mai simplu. A urmat o pauză de câteva minute, timp în care și-a plimbat privirea de-a lungul rafturilor cu băutură, sorbind din cafeaua care probabil se răcise de-a binelea

S-a dat jos de pe scaun, s-a îmbrăcat încet, apoi și-a pus fularul în care și-a adâncit capul ca o țestoasă ce simte un prădător prin preajmă.

— Dacă mai plouă, poți lua o umbrelă de aici. Majoritatea sunt ale clienților care și le uită și nu se mai obosesc să le caute după. Bănuiesc că nu s-ar supăra nimeni dacă ai lua vreuna.

— Mulțumesc mult. O voi aduce înapoi cât pot de curând.

— Te aștept atunci.

Și-a luat o umbrelă neagră, mi-a făcut cu mâna și a plecat. Am auzit ușa metalică deschizându-se și apoi o bufnitură seacă. De afară se distingea alarma unei ambulanțe care gonea pe străzile ude. Am ascultat restul albumului în tăcere, gândindu-mă la filmele pe care încercăm să ni le construim în cap, având tot timpul pe fundal muzica potrivită. Cu siguranță aici ar fi fost o scenă asemănătoare cu cea din Casablanca, când Humphrey Bogart se uită la cameră și spune „of all the gin joints, in all the towns, in all the world, she walks into mine”. Am mai stat o oră, așteptând să plece și ultimii clienți apoi am închis. Am măturat printre mese, am spălat paharalele punându-le apoi la uscat, iar la final am strâns sticlele goale și celelalte resturi într-o pungă de plastic pe care am aruncat-o în pubela din fața barului. Când am stins luminile, locul s-a întunecat imediat ca o amintire îndepărtată care a fost înghițită într-un final de negura timpului.

Am ajuns acasă destul de târziu, însă nu mă simțeam deloc obosit. Îmi pierise și pofta de mâncare între timp, așa că mi-am desfăcut o bere și am dat drumul la televizor. Mă tot gândeam la fata care a venit azi la bar. Chiar dacă nu vorbisem cine știe ce, m-am simțit foarte relaxat în preajma ei și poate va mai trece pe la bar. La o adică, trebuie să returneze umbrela. Așa e frumos. La televizor nu era nimic de văzut, în afară de un film cu Anthony Hopkins al cărui nume nu mi-l puteam aminti, însă nu aveam chef de filme și am dat pe desene animate. La ora aceea se difuza un episod din Wile E. Coyote, la care m-am uitat bându-mi berea și ronțăind din alune, iar din când în când, mai chicoteam la câte o scenă comică. Stând așa, mi-am amintit de iernile pe care mi le petreceam acasă la bunica mea. Mă trezeam înainte să înceapa Looney Tunes apoi venea și ea cu lemnele pentru foc. După ce încălzea camera, aducea o măsuță cu micul dejun și mă lăsa singur să mă uit la televizor sau să desenez în timp ce ea își găsea de lucru pe la bucătărie. Când se terminau desenele, mă îmbrăcam și ieșeam în fața casei să arunc cu bulgări de zăpadă în geamurile vecinilor sau să mă dau cu sania pe dealurile de lângă faleză. Nici pe atunci nu aveam prea mulți prieteni, dar nu cred că îmi dădeam seama de lucrul acesta. Totul se întâmpla cât se poate de firesc în lumea aceea mică pe care mi-o construisem. Și chiar dacă nu eram conștient de evenimentele cotidiene, cum ar fi cine e președintele țării, reușeam cumva să fiu prezent la ce se întâmplă în jur, tocmai fiindcă îmi ancorasem această lume în realitate. Acum am ajuns să mă simt ca Wile E. în momentul în care i se surpă pământul de sub picioare și, în loc să cadă imediat în gol, rămâne blocat în aer preț de câteva secunde. Toate lucrurile pe care le-am făcut, toți oamenii pe care i-am cunoscut și au dispărut din viața mea sau cu care am mai ținut legătura par să fi existat doar în secundele acelea dinaintea degringoladei, ca într-o buclă temporală. Problema cea mai mare era că nu realizam cum am ajuns pe marginea prăpastiei. Ce conexiuni s-au încurcat oare pe drum și când? Punându-mi astfel de întrebări, aveam impresia că sap tuneluri pe sub zidurile conștiinței cu o linguriță de ceai. Îmi dădusem totuși seama că în situația în care mă aflam, nu aveam decât două opțiuni, fie continui să trăiesc în secundele acelea extemporale, fie accept să mă arunc în hăul de dedesubt, unde nu știu ce mă poate aștepta. Și mai mult decât atât, nici nu eram sigur dacă aș fi reușit să supraviețuiesc căderii în sine.

Era clar că nu mai puteam adormi, așa că am pornit stația și am ascultat One too many mornings de la Bob Dylan, apoi m-am hotărât să spăl geamurile pe care le neglijasem de ceva vreme, destul cât să se aștearnă peste ele un strat gros de praf. În timp ce le spălam, mi-am dat seama că afară începuse deja să se lumineze. În depărtare, blocurile se vedeau ca niște siluete care par să aștepte ceva în tocul ușii, iar soarele se înălța deasupra acoperișurilor împrăștiind o lumină gălbuie, ce se reflecta în bălțile de pe străzi, dându-le un aspect bolnăvicios.

#horia serban #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.