Fântâna

„Mărin Cartof avea doi copii. Tuberculi, cum îi numise Tică Broască, pescarul satului”

Autor / Dan Mihuț
05 Ianuarie 2015

Ai lu’ Cartof ar fi fost un neam neînsemnat dacă Dumnezeul satului nu le-ar fi oferit, cu mărinimie, un loc pe cinste pe care să-l stăpânească şi de care să aibă grijă în veacul vecilor. Şi-ar fi rămas neînsemnaţi în ciuda faptului că, tot Dumnezeul satului, le mai dăduse o caracteristică demnă de luat în seamă. Erau mici şi smezi, subţiri şi smezi ca un popor de berberi. Se pricepeau de minune la curăţatul copacilor. Tot ce ţinea de copaci cădea în sarcina lor. Erau sprinteni şi se urcau pe copac ca maimuţele. Avea nevoie Viaşu, pădurarul, să taie crengile teilor, trimitea după Mărin Cartof. Prazule, du-te după Cartof şi-adu-l să se bârâce pe teii ăia ca să taie creci, că vin fomeile pe sară să culeagă flori.

Şeful neamului Cartofilor, Mărin, era un om slab, smead şi scund, după cum am mai spus. Purta pe cap o bască ce-şi tot schimba înfăţişarea după cum era vremea. Dacă ploua, era vânătă, pleoştită, acoperind fruntea adâncă şi lucioasă. Dacă era soare, era alburie, înfoiată şi dată pe ceafă să lumineze faţa şi chelia. Mărin avea autoritatea supremă în neamul Cartofilor cu o singură excepţie. A bătrână. Nicuţa. Titireaza, aşa i se spunea, că era ca un titirez. Satul îi privea totdeauna fascinat, aproape religios, ouăle picioarelor uscate de atâta mers. Trecuse de 80 de ani, dar nu redusese din turaţie. Desculţă, străbătea totdeauna distanţele aproape în fugă şi, când trecea pe şuşea, trebuia abordată de la depărtare ca să ai spor în comunicare. Altfel, trecea val-vârtej pe lângă tine şi te lăsa năucit de cele trei cuvinte pe care ţi le aruncase şi pe care nici măcar nu le auzisei. Mihai Şpan a lu’ Traian, Chiorul, zisese într-o zi: Bă, băiete, dacă o aveau grecii pe asta la Maraton, aflau mult mai repede cine a învins, frate. Da’ Nicuţă, stăi, fă, să-ţi zâc două vorbe, se mai trezea câte-o ţaţă, plictisită de ceasurile în care putrezise pe banca de la poartă, văitându-se de şale până ce tocmai începuseră s-o doară. E, acu mă duc pe-aci la deală, dă-le răului de vorbe, să mai aştepte. Şi de ce nu avea Mărin Cartof nici o autoritate în faţa Nicuţei? Că-l pălea. Când simţea Nicuţa că vreo vorbă spusă de Mărin nu e conformă cu preceptele ei bine înfipte în pământul tradiţiei, îi proptea un dos de palmă peste gură, de tăcea Mărin şi se sprijinea cu ochii-n ciorbă. Asta pentru că, de cele mai multe ori, la masă-l pocnea. Masa-i sfântă, Merine, fire-ai să fii închinat! Şi Mărin nu crâcnea.

Îşi luase o nevastă pe care-o numise Dumnezeu tot Nicuţa. Asta că tot i se spunea Mărin a lu’ Nicuţa lu’ Cartof. Să se mai spună şi Nicuţa lu’ Mărin a lu’ Cartof. Iar Nicuţa era antiteza Nicuţei, bătrâna. Pe cât era aia de sprintenă, pe atât era asta cu mersul încet, legănat, schimbându-şi centrul de greutate de pe-un picior pe altul. Ca o gâscă mergea. Şi tot aşa şi vorbea. Se-auzea din capul satului, de la Bădăleanca, mama lui Laiche, fierarul, singura ţigancă a satului care se aciuase pe-acolo şi murise, dar locul tot a lu’ Bădăleanca se numea. Noroc că o domolea Mărin cu câte-un dos de palmă peste gură. Iar dăduşi drumu la sirenă, ‘ire-a dreacu de alarmă aeriană cu gălăgia ta astăz şi mâne. Zât! De ce dai, mă, peste gură, de ce dai?! Să-ţi dea ţâie Dumnezău minţ în cap!”

Mărin Cartof avea doi copii. Tuberculi, cum îi numise Tică Broască, pescarul satului. Ninel depăşise oarecum limitele când, spre deosebire de neamul din care se trăgea, nu era chiar smead şi nici subţire. Sub chelia strămoşească, se dezvoltase un tubercul mai rotofei care ducea mâna la frunte de câte ori avea câte-un argument de comunicat aproapelui său. Lucrase o vreme la IJEPIPS, o chestie de organizare curioasă a unor muncitori care nu ştiau ce fac şi unde lucrează, o etichetă la care lumea renunţase să mai privescă strâmb din plictiseala de a mai căuta unde era originea acestui nume. Mai târziu, venise responsabil de cămin cultural, un cămin scorojit şi veşnic închis, responsabil de bibliotecă, o bibliotecă a cărei uşă fusese bătută în cuie. Ce cuie, bă?! Aia-i risipă. Mergeau bătute în podul de la ciumitir, că de câţi morţi a trecut în lumea celor veşnice, s-a lăsat cu burta-n matcă şi abia mai gâfâie. Nici Binică al lu’ Arampie (unu care tot trăgea să moară) nu-l mai apucă. Dar Ninel îşi făcea datoria depăşind atribuţiile trecute în nomenclatorul de meserii sub rubrica director educativ comunal. Măsura hectarele şi completa hârtii ca ajutor de agronom, repara scena pe care cântau folcloriştii la festivalul comunal sărbătoarea teiului, anunţa oamenii ce şi cum, ajuta la ridicarea noii primării şi toate câte le mai făcea. Nea Merine, e bine de pus porumbu’, mă? întreba câte unul la început de primăvară. Ce mă-ntrebi, bă, pe mine? Întreabă-l pe fi-miu, el răspunde de cultură în comuna asta, răspundea Mărin rânjind ca un berbec în călduri şi scotea din gâtlej un râs hârâit. Eee, nea Merine, faci mişto ! Ba pe mă-ta!

Al doilea copil, Mărinuş, a fost cel care a dus moştenirea familiei într-un impas. Crescuse cu un lat de palmă, poate mai mult, peste limita admisă. De-aia era şi căzut în dizgraţie şi se însingurase de sat. Păştea vitele familiei, brontozaurii, cum îi plăcea să se exprime lui Nicolae a lu’ Mobra. Ţâncii satului, mai ales Ruble a lu’ Borcan, îi ziceau lui Mărinuş Renegheited, dar lumea nu ştia de ce. Mărinuş ăsta vorbea singur şi purta o şapcă pe care se mai puteau vedea literele unui cuvânt, Dinamo, care tronase odată pe fruntea care nu dădea semne c-ar cheli vreodată, altă cauză a dizgraţiei şi a însingurării. Nu se ştie ce tot discuta cu el. Vorbea prea încet şi nu se certa niciodată. Evita confruntatrea cu lumea stând ascuns pe coasta din spatele casei, prin porumbi sau vie. 

Şi ce putea să le dea Dumnezeu Cartofilor ca să-i scoată din anonimat şi să fie şi ei alt neam ales? Ce altceva decât o fântână? Poarta lui Cartof se proţăpise pe-o latură a pâlniei uliţei care se deversa în şuşea. De la orele de geografie, după ce învăţase anumite noţiuni, Mifu a lu’ Şuncă propusese ca intrarea uliţei să se numească Estuarul Cartof. Nimic de zis, odată cu ploile, viitura care venea de pe deal îi dădea dreptate lui Mifu. Şi-n estuarul ăsta, într-o parte, lângă gardul lui Ionaşcu a lu’ Dovleac, aşezase Domnul bunarul. Fântâna.

După ce venea de pe unde avea treabă, Mărin se aşeza pe scara casei şi privea de pe coastă către fântână. Fix. Orice se întâmpla în jurul lui nu putea să-i distragă atenţia, să-i sucească gâtul. În afară de faptul că păzea fântâna, se întâmplase să cadă mai spre bătrâneţe, când îl mai lăsase vlaga, dintr-un pom. Rămăsese cu grumazul rigid şi se întorcea ca lupul, cu tot cu corp. Ca şi cum soarta ar fi vrut să stigmatizeze veghea asta a lui. Aşa că privea la fântână vrând-nevrând. Asculta buletinul hidrologic de parcă, din clipă în clipă, vocea calmă avea să anunţe “fântâna lu’ Cartof, creşte 5 centimetri şi se uita în vale către gardul mic al fântânii, brâul larg, acoperişul acoperit cu tablă, ciutura care se lipea de roată, lanţul gros şi jgheabul lung care se usca în soare.

Nimeni nu ştia ce legătură se întocmise între bunar şi Cartof. Se purta ciudat şi reacţiona la fiecare modificare care se petrecea. Şi pe toate le trecuse cu bine, numai câteva îi picaseră mai rău la pateu, cum îi plăcea să spună. Adică nu conta că mai cădea câte o mâţă din când în când. Lumea, o vreme, nu mai lua apă decât pentru a uda lugumele. Până se băga Cartof în ea şi o curăţa ca pe-o mireasă. Sau că se mai pişa câte-un drac de borac în fântână. Pe Doru a lu’ Moflea chiar el îl prinsese. Ce faci, mă, aci, fir-ai al dracu cu apa mân-ta?! aci te găsâşi, podidite-ar nevoile pe toate părţâle! Şi dă-i omor. Urla a lu’ Moflea de răsuna satul până a venit Nicuţa de l-a scăpat, că-l bătea Mărin cu resteul. Lasă-l, mă! nu vezi că destul l-a pocit Dumnezău din cer?”

Dar peste toate trecuse Mărin, le iertase şi le uitase pe toate. Numai trei le ţinea minte. Nu mi-am dat seama de asta până când nu a povestit la cazanul de lângă fabrica de spirt, pe când făceam ţuică de prune într-o noapte senină de toamnă. Se uita în foc şi stârnea spuza cu un drug de fier. Şi-i zice lui taică-miu: Mă, Ghiorghie, tu ce faci, mă, cu fântâna aia de lângă tine? Ce să fac, Merine, zâceam că vorbesc cu tine dacă vrei să te bagi în ea s-o faci lună. E apa murdară, a dat într-o putoare de nu să lipesc nici vitele de ea. Aha. Nu e bine. Şi-a tăcut Mărin o vreme. Păi, cum să ţî zâc eu, Ghiorghie? şi iar a tăcut vreme îndelungată. Ne ştim de când eram copii, da’ eu nu mă mai bag în fântână. Poţ să te superi pe mine, eu nu mai intru nici în a mea. De ce, Merine? Nici acum n-a răspuns curând. A mai luat cu cana de lut de vreo trei ori din vadră şi-a băut ţuică aburindă. Uite-ncoa, la mine. Să nu zâci că beui trei stacane de ţuică şi că mă îmbătai. Şi-a privit întrebător în ochii tatei. Ăsta a tăcut. Eu rodeam din porumbul copt şi stăteam pe-un pietroi lângă peretele din scânduri al barăcii unde era cazanul, în semiîntuneric, cred că nici nu mă vedea Mărin. Eu am început să mă gândesc altfel la fântâna asta de când cu a lu’ Bulectricianu, zâi să-i zâc! Nelu. Aşa, Nelu. Acu vreo câţva ani, cred că ai auzât, venea cu bicicleta de la debarcader. Noaptea. Dracii aştia, era şi fi-miu, Ninel, la fântână, căscau oichii unu’ la altu’ şi jucau cărţ. a venit ăsta, Nelu a lu’ Ciulică, s-a scoborât de pe bicicletă şi le-a zâs ăstora că s-aruncă-n fântână. Nu l-au crezut pân-au auzât pleosc. Abia l-am scos de-acolo. M-am băgat după el aşa, chiaun de somn. N-avea nici pe dracu. Nici o zgârâietură. Şi doar ştii că fântâna-i adâncă, are vreo doişpe metri pân’ la apă. Ei, trecu asta. Acu’ trei ani, Gigi a lu’ Jaga, beat, a făcut pariu că dacă nu dă Geolgău, ăla de la Craiova, gol, el s-aruncă-n fântână. Ăla n-a înscris, da nu i-a mai zâs nimeni să s-arunce-n fântână. Da-ntr-o sară, s-a aruncat sângur. Aşa, dintr-o dată. Iar m-au chemat să-l scot. Nici ăsta n-avea nimic. A mai luat o cană de ţuică şi a mai tăcut o vreme. La Crăciun, anul trecut, eram în curte când auzâi urlete din fântână. Era Aurel a lu’ Şuncă, Banditu. M-am dus la fra-su să-l scoată ăla din fântână, m-apucasără şelele şi abia mă mişcam. Iasă Mifu şi-mi zâce, Nea Merine, faci laptele mare cu mine, ce dracu, cum să cadă Aurel în fântână. Vino, bă, bou’ dracu’ să-l vez. L-am scos şi pe ăsta călare pe găleată. N-avea nimic, nici tu o zgaibă.”

De data asta a tăcut mai mult, credeam că nu va mai zice nimic, că asta a fost tot. După vreme îndelungată, reînsulfeţit de frig sau de ţuică, a început din nou, grăbit, să povestească. M-am tot gândit în anii ăştia cum dracu n-au păţât ăştia nimic. Auz tu. Teferi. E adâncă fântâna. Nu s-au lovit cu capu-n părete, nu le-a venit găleata-n freză, nici când au dat de jos n-au avut nimic. Şi eu ştiu ce-i acolo, jos. În mijocu’ la fântână e un petroi. Dacă stai pe ăla, apa vine cam până la brâu. la asta mă tot gândesc de câţva ani, de la a lu’ Ciulică. Cum, Doamne iartă-mă, să nu păţască nimic?! Da’ acu-n septembre, am aflat de ce. Am intrat să mai astup din găurile din perete cu ciment. M-am scoborât până la apă şi am rămas aşa. Am sâmţât ca o căldură că mă opreşte pe loc. Şi m-am uitat în sus. Mirosea a pâne caldă şi a fum de tămâie. Dădusăm vârful de la acoperiş jos ca să repar. Să vedea cerul. Şi-atunci mi-am dat sama de ce n-au pâţât ăia nimic.” Când a văzut că nu mai zice nimic, tata a băut şi el o cană de ţuică. Merine, să coacem nişte cartofi, mă. Că bine zâci, Ghiorghie. Mă leşină ţuica asta. Au mâncat liniştiţi. Într-un târziu, Mărin s-a întins pe-o loitră de car, a pus şuba pe el şi mâna sub cap şi a dat de înţeles că vrea să doarmă. Înainte de-a adormi a mai zis Ghiorghie, să ştii tu de la mine că fântâna aia dă în grădina lu’ Dumnezău.”

La câteva zile după noaptea de la cazan, acoperişul fântânii era doborât şi fântâna acoperită cu ciment.

#dan mihut #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.