Marin Mălaicu-Hondrari: „poeții sunt mult mai mișto decât prozatorii”

Interviu la cafea

Autor / Xenia Mitran
Fotograf / Karina Wechter-Ciuruş
06 Ianuarie 2016

Dimineaţă înnorată. În 30 de minute trebuie să ajung la întâlnirea cu Marin. Aveam un avion de prins, după interviu, şi multe emoţii. Sper să nu întârzii, cum fac de obicei. Ies de la metrou, alerg până la Verona, sper că nu a ajuns de foarte multă vreme, au trecut doar 5 minute peste ora stabilită. Îl văd pe Marin, care venise cu tolba plină de cărţi şi cu blândeţe în privire. Îl urmăream încă din primul an de facultate, dar nu făcusem cunoştinţă în mod oficial niciodată. Începem să povestim ca şi când am fi doi prieteni foarte buni. Comandăm cafea. După 15 minute, ne aducem aminte că trebuie să înregistrăm interviul. Ne mutăm la o masă mai liniştită şi începem. Marin vorbeşte încet şi rar, cuvintele lui au un efect terapeutic.

 

întotdeauna mă îndrăgosteam știind cumva că nu am nicio șansă

 

+Marin, copil și adolescent și prima carte care te-a marcat în copilărie sau în adolescență

Din nefericire, am ajuns la o vârstă la care încep să mă gândesc des la copilărie și la adolescență, mai ales. Cred că eram ceea ce în ziua de azi s-ar numi un sălbatic, în ideea în care eram un copil destul de vesel cumva, dar în același timp solitar și îmi plăcea să stau mult în pădure să citesc, chestii din ăstea, mă jucam cu arcul, mă rog, jocuri care pe atunci, vorbim de anii `70, începutul anilor `80, într-un orășel de munte, unde m-am născut eu, la Sângeorz-Băi. Și impactul cu adevărat mare asupra mea l-au avut cărțile. Nu am învățat să scriu sau să citesc înainte de a merge la școală, am învățat așa cum cred c-ar trebui să-nvețe copiii, la timpul potrivit. Și prima carte, cred, care m-a marcat foarte tare (nu-mi amintesc exact, au fost două-trei, dar una dintre ele mi-o amintesc sigur) a fost Legendele Olimpului, a lui Alexandru Mitru și văd și acum coperta cartonată așa. Asta m-a marcat, deși nu cred că înțelegeam eu mare lucru din mitologia greacă. Și apoi, sigur, au urmat cărțile de aventuri, cu cavaleri, cele ale lui Alexandru Dumas sau Paul Feval, Jules Verne, bineînțeles. Și cam asta făceam pe atunci: citeam, umblam prin păduri și, bineînțeles, după ce am mai crescut puțin, am început să mă îndrăgostesc de colegele de clasă, știi cum se-ntâmplă, de profesoare sau de fetele mai mari, care nu se uită la băieții mai mici și întotdeauna mă îndrăgosteam știind cumva că nu am nicio șansă.

De scris am început să scriu în adolescență. La început scriam ca Emil Gârleanu, totul era așa numai gâzulițe, după aia am început să scriu S.F. pentru că văzusem Războiul Stelelor la cinema și mi s-a părut extraordinar și chiar am început un roman S.F., la care am scris vreo 40 de pagini și se numea Arma Anti-laser, numai că, atunci, cum nu știam să scriu, nu stăpâneam tehnic scrisul, în primele 20 de pagini deja cineva a inventat arma anti-laser și n-am mai avut ce să mai spun mai departe, era gata (zâmbeşte). Apoi Bacovia, și asta e deja adolescența târzie, spre final, pe la șaisprezece ani.

+Dacă ar trebui să pleci undeva și ar trebui să iei cinci obiecte cu tine, dintre care trei să fie cărți, ce cărți ai lua și ce obiecte?

Încep cu celelalte două obiecte, pe care le știu: una ar fi țigara și a doua ar fi bricheta. Și trei cărți, cred că aș opta pentru cărți de poezie și mă gândesc că aș lua o antologie de Roberto Bolano, aș lua și o antologie de Angela Marinescu și aș lua un roman de Sebald, Austerlitz, să zicem.

+5 cărți pe care pe asociezi cu 5 tablouri

Asta e dificil. Eventul 5 scriitori cu 5 pictori. Ar fi, să zicem, Cortazar, pe care l-aș asocia cu Dali, dar în același timp cu Gaudi, mai degrabă, dacă trecem și la arhitectură pentru că el are un fel de baroc, dar al imaginației, nu neapărat în scris, cum ar fi baroc în scris la Marquez, dar Cortazar are așa o inflorescență pe creier, creierul lui e o inflorescență. Apoi Beckett (uite, la întrebarea cu trei cărți ar fi intrat Beckett oricând). La Beckett e foarte greu să aleg un pictor. Poate ceva de Gherasim Luca. Și zicând Gherasim Luca mi-am amintit de Gellu Naum, normal. Să vedem unde-l plasăm. Lângă Joan Miro, să zicem. Hai să rămânem la trei.

Ţigările ard şi cafeaua se termină. Să mai luăm nişte cafea, zice Marin.

+Dacă ar fi să alegi o perioadă istorică în care ai fi vrut să te naști, care ar fi aceea?

Mă simt confortabil în timpul nostru. Nu am mari probleme, chiar cred că e o perioadă bună, cel puțin pentru Europa sau o parte a Europei: nu sunt războaie mondiale sau, mă rog, s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat în fosta Iugoslavie. Pare neimportant, dar cred că e important să trăiești, totuși, în vremuri pașnice și cu civilizație cât de cât, lumea să nu fie atât de rea, oamenii să nu se măcelărească între ei. Chiar mă simt confortabil în vremurile noastre și atâta timp cât nu s-a interzis încă fumatul peste tot în Uniunea Europeană, mai rezist. După aia, probabil o să mă gândesc să emigrez în Ucraina sau într-o țară în care fumatul e permis (zâmbește).

+OK, te simți confortabil în vremurile noastre. Totuși vorbești adesea despre dispariție. Dacă ar fi să dispari complet sau să te refugiezi, în ce univers fictiv sau în ce alt spațiu te-ai ascunde? (Marin devine serios)

Ar trebui să fie un alt spațiu și să fac altceva decât fac eu și asta am învățat-o de la Bergman, care spune că dacă vrei să dispari, trebuie să-ți ștergi mijloacele de expresie. Și atunci, cu siguranță ar trebui să renunț, nu la scris, la a mai publica sau la a mai publica traduceri, ar trebui să-mi iau un pseudonim, chiar dacă numele meu pare deja un pseudonim (zâmbeşte din nou). Când vorbesc despre dispariție, mă refer la un fel de retragere, de recluziune pentru că, uneori nu am forța pentru convențiile sociale sau mă obosesc foarte mult, pierd energie, chit că nu știu dacă aș face neapărat ceva cu energia aia, dar întotdeauna am impresia că da, când mă duc în locuri în care nu vreau să mă duc, tot timpul îmi spun că în timpul ăla aș fi citit, aș fi scris, chiar dacă poate nici n-aș fi citit, nici n-aș fi scris, dar am impresia că pierd timpul. Și sigur că există și visul ăsta de a nu mai publica, de a renunța sau poate chiar de a renunța la scris, dar de a continua, în același timp, să trăiești în literatură sau să trăiești poetic, cumva la asta mă refeream. Îmi plac cei care renunță la scris, îmi plac foarte mult. Nu știu dacă aș putea, îți trebuie o forță uriașă. Pe de altă parte, cred că la un moment dat, dacă scrii cinci-șase-zece cărți, iar una dintre ele este memorabilă, atunci chiar cred că te poți opri pentru că, totuși, să tot scrii așa, douăzeci de cărți, treizeci de cărți, câte cărți să tot scrii? Ce poți să spui în toate cărțile alea? Eu cred că fiecare scriitor are una-două obsesii și le epuizezi, până la urmă. Dacă e o singură obsesie, o epuizezi în cinci cărți, două, în zece.

 

poeții sunt mult mai mișto decât prozatorii

 

+Dacă ar fi să îți iei un an sabatic, ce ai face în toată perioada asta?

Cu siguranță aș citi și cu siguranță aș reveni la ceea ce făceam până pe la douăzeci și cinci de ani, când eram la fel de sălbatic. Cumva, adoelescența mea s-a prelungit mult, poate nici acum n-am ieșit cu totul din ea, sper. Aș asculta muzică foarte mult. Pentru că eu am fost obișnuit să ascult foarte multă muzică și ore în șir și albume, nu piese, nu best of-uri și ascultam, în general, rock progresiv sau chestiuni din astea din anii `70-`80, King Crimson, Pink Floyd, Van der Graaf Generator, Gentle Giant, Genesis. Și efectiv, ascultam ore în șir, nu făceam nimic, nu citeam în timpul ăla, ascultam muzică și fumam, dar săteam locului și ascultam muzică. Sau citeam enorm, citeam mult mai mult decât am timp acum să citesc sau decât reușesc să citesc. Acum o să divaghez puțin, îmi amintesc că una dintre cele mai fericite săptămâni din viața mea, a fost undeva prin clasa a noua, când am făcut varicelă, care e o boală foarte mișto: nu te doare nimic, mă rog, te mănâncă așa pielea capului, îți vine să te mai scarpini, nu știu ce, dar, în rest…acum nu știu cu ce se tratează, pe vremea aia mi s-a dat o soluție albastră și arătam așa ca un alien, cumva, cu pielea albastră. Și trebuia să stau la căldură. Și stăteam toată ziua în pat și citeam. Era fabulos! Nu mergeam la școală. Ei și în săptămâna aia am citit șapte cărți , în fiecare zi câte o carte și toate de același autor, care e un autor român, Leonida Neamțu, e un autor, probabil uitat acum sau pe cale de a fi uitat, deși el a trăit până prin anii `90, la Cluj și scria cărți polițiste, dar foarte faine, cu mult umor și nu erau milițieni, deși perioada era aia, dar el plasa câte un detectiv, în fine. Ei, și aia a fost perioada. Asta aș face, cred, dacă aș avea un an la dispoziție. În nici un caz nu aș face turism cultural. Urăsc chestia asta. Adică o urăsc în ideea în care urăsc grupurile organizate, care urcă în autocare și se duc și…, toate astea. Că ajung eu, nu știu, să zicem la Lisabona și am trei zile, prefer să nu mă uit în ghidul turistic al orașului, ci să dau eu peste locuri care îmi plac.

+Ce face Marin când nu scrie și când nu citește? Și când nu traduce.

Mă uit la filme. Îmi place să mă uit la filme, îmi place să ies, să ma plimb, încerc să îi văd cât mai des pe bunii mei prieteni, pe Dan Coman, pe Ana Dragu, pe John Florin Partene. Încerc să mă ocup și de o fetiță, o mai scot în parc, o duc la plimbare, ea e fetița femeii cu care trăiesc eu acum. Uneori mai gătesc, chiar. Viața scriitorilor, spre deosebire de ce se crede, e foarte plictisitoare. Nu recomand nicicui să aibă un iubit sau o iubită poetă sau poet. Sau nu, poeții, da, poeții sunt mult mai mișto decât prozatorii, să zicem, dar prozatorii-s chiar îngrozitori și plictisitori și stau mult la biroul lor sau unde scriu ei…

+Dacă nu te-ai fi apropiat de literatură, ce-ai fi ales?

Cred că muzica mi-ar fi plăcut, mi-ar fi plăcut să fiu toboșar. N-am visat niciodată să fiu vocalistul sau chitaristul, cei care ies în prim-plan. Asta mi-ar fi plăcut, toboșar într-o trupă de rock, bineînțeles. Îmi place foarte mult Ulrich, de la Metallica, mi se pare un tip fenomenal și un alt baterist, Bill Bruford, care a colaborat cu King Crimson, cu Yes. Cam asta mi-ar fi plăcut să fac. Adică aș fi șters praful de pe tobă, cum s-ar spune, de parcă acum fac altceva (zâmbește melancolic).

+Dar ai încercat să cânți la tobe, ai luat cursuri?

Nu, nu am luat cursuri, dar, la un moment dat, lucram la Casa de Cultură din Sângeorz-Băi, în anii `90, care era, de fapt, un Cămin Cultural, dar, mă rog, fiind oraș, așa se numea. Și acolo era un set de tobe, cred că cel mai rudimentar set de tobe, erau un cinel, o tobă mare, o tobă mică și un premier. Și băteam eu pe-acolo cu bețele, dar absolut fără talent, n-aș fi avut nicio șansă. Dar poate aș fi reușit să cânt la nunți, ceea ce nu reușesc cu literatura (râde).

 

Eu m-am îndrăgostit doar de femei,
nu de pisici sau altceva [...]

 

+Cu ce personaje literare ţi-ar plăcea să ieși la o cafea?

E un personaj care îmi place enorm și mă bucur că nu am ajuns să trăiesc ca el. Din Darul lui Humboldt, de Saul Bellow și e chiar Humboldt. Cu el mi-ar fi plăcut să stau de vorbă, deși m-ar fi amețit pentru că e un personaj extrem de volubil. Apoi mi-ar fi plăcut să cunosc tinerii din Detectivii Sălbatici, acei copii care aveau curajul nebun al tinereții și al poeziei de a crede dcă ar putea să schimbe ei literatura. Și apoi mi-ar fi plăcut mult să beau o cafea cu o femeie, cu un personaj feminin, Justin, din Cvartetul din Alexandria. Mi se pare un personaj foarte puternic și fabulos, care, la fel ca și Humboldt, m-ar fi dominat, pentru că e o femeie rasată, dar ar fi fost în regulă.

+Legat de asta, ce te face să te îndrăgostești?

Eu m-am îndrăgostit doar de femei, nu de pisici sau altceva, deci o să-ți vorbesc despre femei. Mintea. Mintea mă face să mă îndragostesc, universul în care mă poartă femeia respectivă. Nu mă îndrăgostesc de scriitoare. Poate fi şi femeia care vinde în piaţă. Şi cel mai important e sentimentul care se păstrează pe parcurs, nu doar îndrăgostirea propriu-zisă.

+Ce te determină să te ridici din pat, în fiecare dimineaţă?

Cafeaua pe care o beau în picioare. (Şi aici a urmat o disuţie despre cafeaua de la tonomat, care nu se compară cu cea servită la hotel etc. Inevitabil, am ajuns să vorbim despre cafea şi Dan Coman) E un adevărat curaj să mergi la serviciu în fiecare dimineaţă. Oamenii chiar sunt minunaţi. Şi copiii, care merg la şcoală în fiecare dimineaţă, care e tot un serviciu.

+„Un loc frumos cu ceva curat.“ Care ar fi acela?

Uite, chiar locul ăsta, în care suntem acum. Cu cerul ăsta puţin înnorat şi cu fum de ţigară. E o dimineaţă frumoasă.

+Ce te dezgustă cel mai mult la oameni?

Mitocănia. Cazul Breban, de exemplu. A fost prieten cu Nichita şi a scris foarte bine. Dar la ce l-au ajutat toate cărţile?

+Dacă ai fi profesor de literatură, ce autori ai introduce în programă?

Aş pune multă literatură universală. Pentru 5-8 aş recomanda Harry Potter şi aş explica autorii aşa cum trebuie că dacă, la Eminescu, începi cu „Luceafărul poeziei române“...

+Dacă ai fi în postura de a selecta un tânăr scriitor pentru Nobel, care ar fi acela?

Greu de spus. Cred că Diana Geacăr sau Ruxandra Novac sau Alex Văsieş.

+Un sfat pentru tinerii scriitori

Să aibă curaj să scrie. Dacă scriu mai mult decât mediocru, atunci sunt pe calea cea bună. Au susţinerea noastră, suntem toţi în aceeaşi oală „sub presiune“ (zâmbeşte).

+3 locuri preferate din Bucureşti

Un loc din Herăstrău, pe care nu îl ştie multă lume, îmi plac anumite străzi, anumnite clădiri, Bastilia îmi plăcea foarte mult. Şi bucătăria mea.

+Omul Marin e un personaj secundar sau principal în viaţa scriitorului?

Încearcă să le împace pe ambele, să îi echilibreze.

Gata? Am terminat?

Avionul decolează. Deschid una dintre cărţile oferite de Marin şi găsesc asta:

 

 

 

#marin malaicu hondrari #interviu

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.