Intimitate

„I-am spus odată că e un fel de Tarantino al facebook-ului și s-a amuzat teribil.”

Autor / Mihai Mateiu
Fotograf / Cristóbal Escanilla
18 Septembrie 2014

Astăzi m-am trezit mai devreme, fără vreun motiv anume. În timp ce-mi beam cafeaua am parcurs ultimele postări ale prietenilor mei – pornind de la ele, am citit un articol foarte bun despre ediția de anul ăsta de la Gărâna și două texte dintr-un grupaj al Dilemeipe tema căsătoriei, am văzut un proiect interesant, cu femei obișnuite fotografiate nud în apartamentele lor, și, în sfârșit, trailerul noului film al lui Porumboiu, selectat la Locarno. Cel mai mult m-a impresionat însă un articol lung al lui Tom Junod despre unul dintre bărbații care s-au aruncat în gol din World Trade Center – nu auzisem până acum de Junod, a cărui apropiată sosire la București entuziasmase o prietenă, dar e al naibii de bun.

Când mi s-a făcut foame, mi-am pregătit două sandvişuri cu ce am găsit prin frigider și m-am întors în fața calculatorului. Voiam să-i propun Biancăi să ne vedem seara, dar nu era încă online – abia se făcuse 10 – și am decis să mai aștept. Ar fi trebuit să deschid dizertația și să lucrez măcar o oră, dar n-am făcut-o – a ajuns să-mi fie lehamite de ea, dar deocamdată gândul de-a o abandona e mai stresant decât acela de-a o duce până la capăt. Lunea asta, când am fost totuși la bibliotecă să mai citesc, mintea-mi fugea mereu la altceva sau rămânea blocată în gol. De câteva ori am intrat pe facebook de pe mobil, am ieșit la cafea în două rânduri și m-am holbat la singura tipă drăguță din sală – purta o rochie scurtă, își ținea un picior într-o poziție ciudată, cu glezna răsucită, și sugea într-una capătul unui pix. E puțină lume la bibliotecă în perioada asta.

Marți m-am întâlnit cu Alex, un fost coleg de facultate. Venise în oraș cu treburi și m-a sunat să mă cheme la o bere – nu prea aveam chef de el, dar a fost un pretext bun de a pleca de lângă calculator. În cei trei ani de când a intrat în învățământ, Alex a ajuns să semene perfect cu foștii mei profesori din liceu, de la haine și atitudine până la subiectele de discuție și stilul abordării. Totul previzibil, nicio sclipire. Fiindcă m-a întrebat ce mai fac, am încercat să-i explic cum interesul meu se mutase încet dinspre istorie către antropologie, filosofie și istoria artei, dar nu cred că m-a urmărit. Iar când m-am ambalat în legătură cu interdisciplinaritatea ca tendință majoră, inclusiv în științele exacte, a căpătat o mină de-a dreptul neajutorată. Am lăsat-o baltă și am vorbit despre câțiva colegi de-ai noștri, aflând astfel ce mai fac unul și altul, cine are copii și cine nu. M-a întrebat dacă am pe cineva și i-am spus că de un an sunt singur – de fapt situația e mai veche, dar n-am vrut să-i ofer satisfacția asta. În timp ce-mi povestea despre soția lui și despre preconizatele dificultăți financiare pe care le vor întîmpina în momentul apariției unui copil, am urmărit un roi de furnici zburătoare și un nor de ploaie care se apropia pieziș dinspre nord-vest.

După încă o cafea – începusem un alt articol al lui Junod, fenomenal – m-am pregătit pentru serviciu. Am ratat autobusul de la fără zece și am întârziat un sfert de oră, dar, cum nu prea avem proiecte în momentul ăsta, n-a fost nicio problemă. Mi-am păstrat part-time-ul pe timpul verii nu doar pentru bani, ci și pentru a alterna cu ceva munca la dizertație – nu mi-am imaginat că o să ajungă să-mi procure atâta plăcere. Înainte de-a mă apuca de lucru am verificat încă o dată news feed-ul. O tipă drăguță pe care-am cunoscut-o în urmă cu câteva săptămâni la un concert își schimbase poza de profil cu una făcută pe plajă, într-o rochie vaporoasă bătută de vânt, și în doar câteva minute primise 18 like-uri. Am vrut să-i scriu și eu un comentariu, dar până la urmă am renunțat – nu poți să știi cum reacționează fiecare, ce le face plăcere și ce nu.

Chiar ieri am povestit cu Irina despre asta, dar în niciun caz nu pot lua părerea ei drept un etalon al gândirii feminine. E genul care spionează oamenii, studiindu-le pozele de la aniversări și festivități, înduioșîndu-se de interioarele kitsch și de ținutele nasoale, descoperindu-le prietenii, locurile în care ies, preferințele culinare și numele câinilor. I-am spus odată că e un fel de Tarantino al facebook-ului și s-a amuzat teribil. Mi-am amintit cum mi se întâmplase mie la început, când îmi băteam capul să postez lucruri interesante și poze în care ieșisem bine, să dau check-in la evenimente mișto și să tag-uiesc oameni – eram complet acaparat de noua mea personalitate și mi-a luat mai bine de un an să-mi dau seama cât de absurd și fals e totul. Binențeles, Irina vede totul altfel, mi-a făcut o listă întreagă cu aspectele pozitive ale rețelelor sociale și i-am premiat deșteptăciunea cu o limonadă. Mi-a povestit cum a stalk-erit un tip cunoscut recent și, în timp ce o ascultam, mi-am dat seama că n-am să-i pot spune niciodată, nici în cele mai intime momente ale noastre, de felul în care o spionasem eu pe ea. I-am vorbit în schimb despre ultimele filme văzute și am invitat-o în weekend la mine, să ne uităm împreună la ceva pe proiector.

Câteva ore am reușit să lucrez neîntrerupt, aruncând doar câte un ochi la chat. La un moment dat am prins-o pe Bianca și am întrebat-o dacă vrea să iasă la un vin mai spre seară. Nu mi-a răspuns timp de cîteva minute și am crezut că se preface că nu e online, așa că am glumit despre asta și am pus un smile. Mi-a răspuns imediat, ușor iritată, că tocmai îmi scria. Nu putea seara asta, își făcuse deja alt program. Am întrebat-o dacă iese cu altcineva și, după o nouă pauză, a scris că da, cu niște prieteni. Nu m-am putut abține să nu întreb unde – de data asta mi-a răspuns rapid și sec: „De ce?„. Pentru că aș vrea să te văd?! În schimb am scris că nu contează și că ne vedem altă dată, iar ea n-a mai zis nimic. Mi-e foarte greu să înțeleg cum îi funcționează mintea – ea s-a apropiat de mine la un chef și câteva glume și insinuări din seara aceea m-au făcut să cred că e interesată, apoi însă, când am început să-i scriu și să o invit în oraș, a dat înapoi.

Era aproape șase când am plecat de la job, rămăsesem mai mult ca să termin ceva. L-am sunat pe Cipri și mi-a spus că e cu Raul în piața Karolina, așa că m-am plimbat până acolo. Discutau despre parapante, ceva incredibil de plictisitor pentru mine. Mi-am luat o bere și m-am uitat în jur, la oamenii de pe terase. Sunt zile în care-mi vine greu să suport tot preaplinul de femei frumoase din jur, pielea lor bronzată dezvelită de rochiile subțiri de vară, picioarele în sandale, gâturile eliberate de căldura părului – încep să văd fiecare detaliu, să observ fiecare gest neînsemnat, fiecare privire, și asta mă umple de ceva fierbinte, sufocant. M-am concentrat asupra bisericii franciscane și a vechii clădiri a mănăstării, căutându-le detalii care-mi scăpaseră. După ce m-am plictisit am încercat să intru în discuția prietenilor mei și să o deturnez spre altceva, dar n-am reușit – până la urmă mi-am terminat berea răsfoind facebook-ul pe telefon. Habar n-am de ce am mai trecut apoi și pe la Casa TIFF și Bulgakov, nu căutam sau nu-mi doream în mod expres să întâlnesc pe cineva. În autobus m-am așezat alături de o fată care-și ținea telefonul în mână – privirile ni s-au întâlnit o secundă, după care a privit pe geam tot drumul. Unghiile îi erau date cu o ojă albastră, care se cam dusese, iar părul ei șaten adia un miros vag de șampon. Am simțit că o să cedez, dar deja nu-mi mai păsa.

Ajuns acasă m-am așezat în fața calculatorului și am intrat pe profilul Silviei, o fostă colegă de serviciu. M-am dus direct la albumele foto și l-am căutat pe cel din Grecia, din vara lui 2010. Sunt în el câteva fotografii făcute pe o plajă pustie, unde ea poza languros în fața celui care mânuia aparatul – întinsă pe un prosop, făcând o piruetă sau îndreptându-se spre mare, unduindu-și fesele acoperite de slip doar pe jumătate. De data asta m-am oprit la o fotografie în care stă în genunchi și privește ușor în sus spre camera foto – pielea udă a uneia dintre coapse e acoperită de nisip, sânii atârnă grei în cupele costumului de baie și umerii îi par poleiți. Am salvat imaginea și am deschis-o fullscreen, apropiind-o până la tăietura perfectă. Apoi am dus proiectorul în baie, întinzând cablul lung care-l leagă de calculator, l-am așezat pe mașina de spălat astfel încât să bată pe perdeaua albă de la duș și l-am pornit. Am ajustat imaginea și am privit-o cîteva clipe. Apoi m-am dezbrăcat, am intrat în vană și am întins bine perdeaua – îngenuncheată alături, Silvia mă privea zâmbind, cu buzele strălucitoare întredeschise în dreptul sexului meu.

#mihai mateiu #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.