Luca Istodor, autointerviu: Jurnal Emoțional de Super

L-am rugat pe Luca să-și ia un interviu în care să ne vorbească despre Festivalul Super

Autor / Luca Istodor
Fotograf / Larisa Baltă
08 Iunie 2016

Luca locuiește opt luni pe an în Boston, două-trei în București, și restul pe unde apucă, prin lume. Anul acesta se duce în Santiago, pentru un internship la Muzeul Memoriei și Drepturilor Omului. De la Boston, a coordonat Super prin e-mail-uri disperate, apeluri pe Facebook și sute de mesaje urgente. Înainte să plece în Santiago, are vreo trei săptămâni de relaxare, și deci a apucat să scrie acest articol în care să vorbească despre el la persoana a 3-a și să își pună întrebări singur. Poate așa va reuși să așeze mai bine în minte amalgamul de evenimente din zilele festivalului.

+Cât de speriat ai fost înainte de Super, ediția a 4-a?

Povestea cu ediția a 4-a începe din luna octombrie, când ne-am coordonat ca să găsim finanțări, parteneri media și să organizăm câteva workshop-uri de fotografie și film, fiindcă știam de anii trecuți că oamenii voiau să participe la așa ceva, voiau să învețe. Însă pentru mine partea de pregătiri intense pentru ediția a 4-a începe într-o vineri. Vineri, pe 6 mai, de dimieață la Boston, încă noapte în România, atunci când am realizat că nimic nu era încă gata, și că festivalul urma în mai puțin de două săptămâni. Am fost speriat constant timp de cel puțin cinci zile din acel moment. Trebuiau printate toate materialele, trebuiau semnate contracte, făcute comunicate de presă, schimbat site-ul. Asta în timp ce trebuia să-mi scriu lucrările finale pentru facultate (fiindcă era nevoie să trec la toate cursurile, nu?).

Eram atât de speriat încât fiecare conversație cu mama, care se ocupa de treburile pe care eu nu le puteam face din America, se termina cu “dar să știi că trebuie să ne grăbim. Gata, începe festivalul”. Și ea părea în continuare calmă și eu fierbeam la mii de kilometri depărtare. Dar cine știe, poate se speriase și ea, e greu să îți dai seama de toate emoțiile pe Facebook messenger. Cert e că nu folosea emoticon-urile potrivite pentru a-și transmite intensitatea emoțiilor.

Din conversațiile cu mama

Până marți, am reușit, împreună cu echipa festivalului, să punem lucrurile la punct. În același timp, împreună cu prietenii din America, eu mi-am pus viața de la Boston la punct. De la promovare la comanda pentru sacoșele pop-art cu Super; de la a le spune rămas bun prietenilor de la facultate până la a pune totul în cutii și a trimite ultima lucrare, despre reprezentări queer în Vogue, către profesoara mea de studii de gen. În avion spre București, am scris comunicatul de presă, și l-am trimis celor din echipă ca să îl dea mai departe partenerilor media, în timpul escalei de la Paris.

+Când ai simțit că a început festivalul?

Am ajuns în București, și, după câteva zile, parcă am intrat, în sfârșit, în atmosfera de festival, odată cu venirea lui Alex Petrican, coordonatorul de grafică, cu trenul de la 7, din Bistrița. Eram mort de somn însă după câteva ore trebuia să mă duc la Plant-up, pentru că urma vernisajul expoziției. Mă reobișnuiam cu România mâncând un sandwich de la Mc în 133-ul pe care l-am luat de la gară până acasă. Când am ajuns acasă, ne-am îmbrăcat cu tricourile de la festival și ne-am făcut un selfie. Am văzut apoi cu Alex pentru prima oară un cadavru, la facultatea de medicină, unde l-am vizitat pe un prieten care ne-a făcut un tur. I-am spus lui Alex că nu avem timp să fim șocați de ceea ce am văzut, fiindcă trebuie să luăm cutiile cu materiale promoționale de acasă și să mergem pe strada Școalei, unde era expoziția. Abia când am intrat pe poarta de la Plant-up am simțit că a început festivalul (și am uitat complet de cadavru). Simțeam entuziasmul oamenilor și frica mea că ceva nu va ieși bine. Cred că asta a însemnat pentru mine să simt că a început festivalul.

+Și cum a ieșit prima zi?

La expoziție au venit sute de oameni (pe bune, cred că au fost peste 600), m-a speriat cât de mulți erau. Asta pentru că, dacă ceva nu ieșea bine, ar fi fost și mai vizibil. Totul a fost aranjat de Andrei Lumpan, curatorul expoziției, iar când am ajuns acolo, am fost copleșit de câte lucrări erau expuse, și cât spațiu era în casa respectivă. Nu aveam nicio idee. Cred că vreo douăzeci de camere pline de lucrări (o grămadă de instalații, pictură, grafică, fotografie) făcute de adolescenți. Apoi, separat, o cameră cu un photo booth, o cameră cu muzică unde la un moment dat s-a întâmplat și o piesă de teatru. Expoziția s-a deschis la 7. Pe la 8:30, m-am plimbat prin multele camere și nu-mi venea să cred că toate erau pline, că oamenii așteptau la ușă să intre, că în curte erau adolescenți care au rămas acolo să vorbească până noaptea, că deja se făcuseră vreo două sute de poze la photo booth. Nu-mi venea să cred că Super crescuse așa de la proiecția aia mică pe care o făcusem eu la Cinema Studio când eram într-a zecea, cu șapte filme adunate de la prieteni. Și încă ceva: adolescenții erau cumva luați în serios. Publicul de adulți era foarte prezent și vizibil, iar apogeul a fost când a venit Ion Bârlădeanu (pe care îl văzusem în Lumea văzută de Ion B. prima oară când am fost la TIFF, pe la 12 ani), să vadă și el ce am expus noi. După ce văzusem filmul cu el, îmi doream să mă duc la expozițiile lui. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că el va veni la expoziția mea.

+Zilele următoare a mai venit Ion B.?

Nu, dar au venit iar nu-știu-câți oameni. Vineri a fost prima oară din istoria festivalului când a trebuit să strig în fața unei cozi de oameni “ne pare rău, nu mai sunt locuri în sală, dar vă invităm la celelalte proiecții din festival”. Da, la deschidere sala a fost plină. Pentru prima oară nu rămăsese niciun loc liber. Eu, Teona și Ioana, din echipa festivalului, ne-am urcat pe scenă, am prezentat festivalul. Eram pe scenă a mia oară la Super, dar eram mai stresat ca de obicei. Nu puteam să vorbesc cu nimeni sau să fiu atent la nimic, iar dacă vreunul dintre voluntari sau organizatori părea liniștit, îl învinuiam în adâncul minții mele că nu simte același stres ca mine, și încercam să-i dau ceva de făcut. După proiecție, am băut mult cidru și ceva vodkă, și am dansat în Queens (singurul club gay din București) cu o parte din echipa festivalului. Am zis că totul a ieșit bine și că deci nu-mi mai pasă așa că m-am urcat, pentru prima oară, pe una dintre scenele din mijlocul clubului și am dansat acolo cu o parte din echipă. Mă simțeam la fel ca în cluburile gay din Queer As Folk, unde părea să se fi mutat întreaga lume, când mă uitam eu pe la 14 ani, pe ascuns, înainte să îmi fac coming-out-ul. Deci vineri seară a fost un fel de eliberare: prima zi ieșise. Am ajuns acasă pe la 6 dimineața, am adormit pe salteaua unde dormea Alex. Eram atât de obosit încât era clar că festivalul începuse cu adevărat.

+Deci, zece ore de somn în total în cele patru zile de festival?

Ziua următoare a fost mai liniștită, dar tot pe la 5 dimineața s-a terminat, de data asta cu cartofi de la Dristor după o mini-beție. În final, duminică, eram sigur că ceva o să meargă prost. Anul trecut, exact ultimul film de la ultima proiecție din festival se blocase (așteptatul “Cum să dai ca să julești”), și ne-a luat vreo douăzeci de minute să remediem problema. Așa că n-am putut sta liniștit nici după ce am prezentat gala de închidere, cu toate că beam cidru cu Ioana și vorbeam despre cum ieșise ediția și cum am uitat eu să prezint juriul la gală. Dar filmele nu s-au blocat, iar eu, cu toate că abia mă mai țineam pe picioare și că majoritatea voluntarilor se duseseră să se culce fiindcă ziua următoare aveau școală, am stat în oraș până la 8 dimineața, ca și finalul să fie în forță. Luni, l-am dus pe Alex Petrican la gară, a plecat trenul spre Bistrița, și gata, festivalul s-a terminat, iar eu am dormit vreo 15 ore.

Luca Istodor și Alex Petrican, selfie

(Luca Istodor și Alex Petrican, selfie)

+Ce se întâmplă după Super?

Joia de după festival mă odihnisem și mă întrebam deja ce rost mai am eu până plec în Chile, în afară de a face câteva contracte și rapoarte.

E amuzant cât de sec va fi raportul narativ pentru CNC, comparat cu câte emoții am trăit odată cu festivalul.

În raport, va apărea:

“Cum ați atins obiectivele proiectului?”
Întrebarea corectă ar fi:
“Cât de bucuroși ați fost când ați văzut că nu vi s-a adeverit frica groaznică ca niciun obiectiv să nu fie atins?”

Sau în loc de:
“Ce cheltuieli ați făcut din bugetul proiectului în perioada 1 mai- 1 iunie?”
Să scrie:
“Prin câte stări contradictorii și de câte ori ați trecut pe zi de la disperare la bucurie în perioada 1 mai- 1 iunie?”

(echipa Super)

În cele trei săptămâni rămase până plec, încerc să mă reobișnuiesc cu a nu avea constant treabă, și iese, cât de cât. Câteodată, mă mai gândesc la festival, și totul pare să se fi desfășurat în vreo 4 ore, nu în 4 zile. Matei, fotograful nostru, îmi spune că nu putem să nu facem anul acesta o proiecție Super în Cluj. După festival, una sau două organizații din țară ne-au întrebat dacă nu facem workshop-uri pe la ei prin oraș. Profesorul meu de la cursul de film horror, pe care l-am făcut semestrul trecut, mi-a sugerat, când a aflat despre Super, să organizez niște proiecții și în SUA. Nu știu exact pe unde va ajunge Super, dar momentan avem din ce în ce mai multe programe pe o perioadă de timp din ce în ce mai mare. Vrem ca toți adolescenții interesați măcar puțin de film să știe că există un loc unde să își proiecteze scurt-metrajele.

Evident că acum patru ani nu m-aș fi gândit că Super poate crește așa. Nu știu unde va fi în patru ani de acum încolo, dar cert e că nimic nu se compară, emoțional vorbind, cu ceea ce simt în cele patru zile de festival. Și cu bucuria pe care am simțit-o luni, pe 23 mai, când am realizat că a ieșit și a patra ediție. Ieșise pe bune.   

#festivalul super #luca istodor #autointerviu

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.