Mai stăpână pe furia mea

„Căutasem toată seara un bărbat care să vină să stea cu mine a doua zi dimineaţa”

Fotograf / Gregory Crewdson
12 Noiembrie 2015

Eugen era agresiv.
- Ce, Lavinia, la Brăila nu sunt maşini?

Trecea repede prin locuri nepermise, eu rămâneam pe partea cealaltă şi mă smiorcăiam, mergeam în paralel până la trecere şi când ajungeam lângă el, mă simţeam prost că sunt o fricoasă. Ştiam oricum că nu m-ar lua niciodată cu el pe  motocicletă până în Portugalia.

- Aoileu, frate, cât îţi ia să te speli pe mâini? Mănânci odată merdeneaua aia?
Scuză-mă că mestec.

Eram pe terasă la Green şi, când a sunat Dan că da, m-am trezit şi vin înspre voi, m-a somat să dau ceaiul peste cap, mi-a luat geanta – pe care mi-o ducea el, că era prea grea de mine – şi a ieşit primul pe poartă. Tot drumul am mers în spatele lui. Bărbaţi cu ceafa frumoasă, tunsă scurt… Nu m-au învăţat nimic ultimii ani.

Căutasem toată seara un bărbat care să vină să stea cu mine a doua zi dimineaţa. Domnul Enache de la Enache Instalaţii mă întrebase dacă n-am un vecin mai înfipt, dar i-am zis că eu trec pe-acasă doar în vacanţe şi când sunt acasă încerc să ies cât mai puţin fiindcă mă deprimă mahalaua, stau înşirate toate la poartă pe scăunele şi mă întreabă ce am în sacoşă şi cât câştigă mama în Spania şi tot timpul trebuie să inventăm şi să ne plângem, ca să nu ne suspecteze că avem bani, că dacă te miros hienele astea că ai bani după aia o jupoaie pe mamaia pentru toate tâmpeniile de reparaţii, gen gardul de la găini şi bordura de la cimitir şi tivul de la capot, să te ferească Dumnezeu să ai vreo legatură cu Italia sau Spania, că miroşi a bani, plus că eşti picat din lună şi nu ştii cum e mersul cu bancnotele, te pierzi în împărţiri la patru, deci nu, stimate domn, avem un cumnat la Galaţi, dar e un mototol, şi nevastă-sa a ajuns în ultima vreme să-l scoată tot mai greu din sărite.

- Atunci ţine-te tu tare.

Trebuia să concediez trei muncitori care de patru săptămâni se chinuiau să-mi facă o baie şi să-mi monteze două uşi, reuşiseră să pună numai una, şi aia invers faţă de cum cerusem, de câte ori mă suna Eugen mă întreba prima dată de câte ori mi-am luat uşa în cap în ziua aia. Lol.

Înroşisem telefonul în seara aia, căutând un bărbat. Până la urmă m-a rezolvat tatăl prietenului meu din liceu, care încă mai ţinea la mine şi mă voia noră, deşi fiul ajunsese prin America. Tipul era la Oradea, dar l-a sunat pe directorul lui economic, i-a explicat despre ce e vorba, golanii au văzut o babă şi o copilă şi-şi bat joc, du-te acolo şi stai cu ele, şi apoi către mine: te asigur că e un munte de om şi are vocea groasă şi la ceartă e un peşte în apă.

- E un munte de om şi are voce groasă, am zis, mama se plimba cu telefonul la ureche de colo-colo.

- Să nu le mai dai niciun ban, ai auzit?

- Dacă iese cu îmbrânceli, mamaia o să facă infarct după perdea.

Iniţial spusese că ei i-e ruşine să concedieze, înţelegerea e înţelegere, după ce le făcuse gogoşi din omenie şi le cumpărase bere o dată la două zile, ea n-avea de gând să participe, eu plec de acasă mâine dimineaţă şi n-ai decât să te descurci. După aia şi-a adus aminte că are pui de trei zile, îi păzea non-stop de şobolani şi pisici (punea prin găuri otravă cu miros de pizza, şoarecii dispăreau cu otrava dând din coadă, apoi se întorceau să mai ia, odată am făcut eye-contact cu unul, l-am urmărit cum alerga pe lângă zid, dacă aş fi ştiut ce trebuie să fac, aveam timp să fac. Iarna, pe zăpada neatinsă, lăbuţele lor deschideau cărare), îi păzea, deci, şi s-a răzgândit, eu îmi pun puii într-o cutie şi-i bag în casă şi încui uşa şi n-ai decât să te descurci.

După aia am chemat un singur muncitor, în prima zi s-a pus în genunchi să niveleze podeaua, când s-a ridicat s-a lovit de colţul geamului deschis şi şi-a spart capul, a ieşit din casă strigând tanti, dă-mi o oglindă, eu nu voiam decât să se termine. El e, totuşi, cel care m-a făcut să înţeleg latura umană a manelei. Era înduioşător cum stătea cocoţat pe masă, la bustul gol, dădea tavanul cu glet – ochii îmi fugeau spre subraţul păros ca spre un pol genital – cu mâinile şi privirea în sus şi fredona maneaua de pe casetă, nu mă iubeşti, nu mă iubeşti şi pe faţa lui se vedea chiar asta, că nu-l iubeşte.

 După ce a explodat geamul de la cabina de duş pe el şi a ieşit în prag plin de aşchii de sticlă în care încolţeau puncte de sânge, am hotărât că e momentul să-mi iau o pauză şi m-am dus la Bucureşti să mă văd cu băieţii.

Când s-a făcut verde la semafor, de pe cele două părţi ale străzii au pornit două armate. La mijloc m-am pregătit pentru impact, m-am dat în spatele lui Eugen.

Îmi pusesem nişte ochelari de soare cool, chiar dacă nu erau cu dioptrii, m-am gândit că e suficient să nu intru în obiecte sau să văd să mă feresc dacă vin alţii să intre în mine. Eugen se întorcea din când în când să se uite dacă mai sunt acolo, mai zicea câte ceva despre mama lui Vali, ne duceam s-o spionăm, urma să se întâlnească cu unul, Vali murea de gelozie şi-l rugase pe Dan să vadă care e treaba. Cum ajunsese Eugen implicat habar n-am, eu credeam că mergem la terasă.

- Păi da, la terasă, da’ să vedem ce-i cu mă-sa lu’ ăsta.

Nici n-auzeam prea bine cu ochelarii, parcă aveam o găleată pe cap, la primul colţ am renunţat la ei.

Domniţa Bălaşa era în drum şi am intrat să luăm lumânări, mi-am pus câte o dorinţă pentru fiecare, am discutat despre scăriţa din interior, după aia am ieşit şi am dat roată bisericii, ei au continuat să discute despre vitralii şi uşi, eu m-am dat deoparte să trimit un sms, în tot acest timp un roi de musculiţe bezmetice se deplasa odată cu mine, deasupra capului. „O să mă dau la fund o vreme.” Iubitul îmi ceruse să rămânem prieteni. Mă simt apropiat de tine, dar nu cred că putem evolua împreună. Şi iubitul dinainte: noi doi nu avem nicio şansă. Şi iubitul dinainte: nu ne leagă nimic. Deşi eu credeam că totul. Eu spusesem o singură dată indiferenţa ta mă ofensează.

- Dar Dina nu e foarte în vârstă?

Dan a zâmbit intrigat.

- Vreo şaizeci. E foarte abătută în perioada asta, atâtea nelinişti sentimentale, Vali ar trebui să-i dea pace.

- Vali tre’ să se caute la cap. Vali e un exerciţiu simplu pentru psihanaliştii începători, are scheme evidente.

Eugen mă întrebase pe drum dacă n-am vreo şase milioane la mine să-şi ia şi el Freud-ul de la Trei, îşi descoperise noi interese.

În ziua în care m-am despărţit am plâns ca o descreierată pentru că-mi venea în minte o  profă de la şcoala doctorală, căsătorită cu meseria ei prăfoasă, Domnişoara Preda, cu franceza ei care mă obosea, femeia asta care făcea eforturi supraomeneşti ca să articuleze sunetele, pentru fiecare r aproape graseiat femeia ardea calorii. Mă întrebam dacă fusese vreodată onestă cu franceza ei, dacă îşi lăsase franceza vreodată să sune româneşte. Am plâns pentru c-aveam toate şansele să mor domnişoară bătrână, deşi la cursul de scientometrie, la testul de ştiinţificitate, îmi ieşise că nu sunt chiar atât de terifiant de academică. Iubitul mă dispreţuia pentru că-mi iroseam viaţa citind cărţi scrise de alţii. Pentru că-mi devenise din nou proeminentă bătătura de la scris. Intrasem într-o sectă de doctoranzi, zombişti care trăgeau după ei ghiuleaua de picior. Din ăia care m-ar fi omorât cu pietre dacă mă scobeam în nas la o discuţie de cafenea în care Alex recita din Anatomia criticii.

Înconjurată de cărţi şi foi la trei sute şaizeci de grade, cădeam pradă atacurilor de panică. În finalul unei lucrări semestriale la şcoala doctorală, îmi exprimasem îndoiala că cercetarea mea face lumea să se învârtă. Asta era într-o duminică, pe la unu noaptea, luni dimineaţă la şapte aveam în căsuţa poştală mail de la profesor, până să se încarce am murit un pic, mă temeam că mă pune să refac, că-mi spune că-i prea scurtă (spaima examenelor de literatură – că-i prea scurtă) şi de fapt proful a început aşa: stimată colegă, vă asigur că faceţi ştiinţă.

M-am pus dintr-odată în faţa lor şi i-am oprit.

- Vreau să-mi spuneţi cum sunt eu ca femeie. Ce vă inspir?

- Hai, Lavinia, te apucă iar paranoia, ce-ai? Du-te şi cumpără-ţi ceva de îmbrăcat.

- Dan, tu ce zici?

- Eu cred că eşti ok.

- Eu cred că sunt o persoană adorabilă şi că merit să mi se întâmple ceva frumos. Să aibă cineva grijă de mine, gen.

- Aoileu, p-asta o apucă damblaua de nemâncată ce e.

- Dan, tu de ce faci doctorat?

- Pentru istoria literaturii, cum de ce?

Am rămas din nou în urma lor, eram pe o străduţă în pantă, admirau un zid de cărămidă. El avea un subiect cu adevărat interesant.

Eram curioasă cum arată mama lui Vali, cum trebuie să arăţi ca să mai poţi avea nelinişti sentimentale la şaizeci de ani. Ştiam sigur că Eugen nu mai ştia drumul spre parc, de vreo jumătate de oră eram rătăciţi pe străduţe. Am scos din nou mobilul. Iubitul nu răspunsese. Am butonat încă o dată acelaşi mesaj, o să mă dau la fund o vreme.

 


 

din volumul Cinci minute pe zi, Casa de pariuri literare, 2011

#lavinia braniste #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.