Nicht gewonnen

„Micul dejun la fermă, cucurigu, laudele, merele putrede, oile, caprele, calul din lemn, leagănul defect.”

Fotograf / Alessandro Imbriaco
31 Decembrie 2014

Rouă. Și visul de cu noapte, prima noapte la un Bauernhof, cu aceleași trei momente – 1. atacul unui câine scăpat din lanț. Iese din curte, îl văd, a ieșit, l-am văzut, și se repede – mă agăț imediat de gardul care a apărut în dreapta mea, mă sui, scap, am scăpat (cum am scăpat întotdeauna, cum scap mereu). Am cerut ajutor, cer ajutor de acolo de sus, s-au strâns și câțiva bărbați, se strâng câțiva bărbați mai tineri, mai în vârstă, glumesc, râd, parcă le-ar părea rău, dar iau câinele din drum. Apoi – 2. înmormântarea – curtea bisericii din Democrației înțesată, doliu în poartă, broboadele negre, mortul mic, norii, mirosul, moarta umflată, stația de tramvai. Și 3. acul rupt, al treilea ac rupt, brațul picupului cu acul din vârf rupt. Repezit, și cu două mâini nepricepute încercam, încerc să l lipesc, să-l pun la loc, dar doar ca să-mi fac în ciudă. Gest inutil, doar ca să-mi fie și mai rău. Groaza vieții.

Rouă. Roua dimineții, bascheții tociți la călcâie, bascheți uzi, și câteva fire de iarbă retezate de curând lipite de marginea tălpii din cauciuc, o mulțime de fire de iarbă, câteva. Micul dejun la fermă, cucurigu, laudele, merele putrede, oile, caprele, calul din lemn, leagănul defect. Și vânătorul cu pasul ușor, înalt, serios, zărit cu coada ochiului în timpul meditației, vânătorul apăsând ușor iarba tunsă cu cizmele înalte de cauciuc, fără vreo grijă. L-ai văzut, am strigat. Din ce film, din ce carte e scena asta? (acum mă uit la Rectify). Mă mai și cred nu știu ce, și uite, am înghețat când l-am văzut cu pușca pe umăr. O pușcă cu lunetă. Pesemne că are și amortizor, așa se face că n-am auzit nimic. Sau poate că n-a tras. Uite-l, pleacă, vânătorul subțirel s-a suit în mașină. Pleacă. Bruum-bruum, și mașină de teren cu remorcă dispare. Ce-o fi căutat așa de dimineață, e numai câmp în jur, pădurea e departe. Vreun iepure? Dar am văzut, și n-am vrut, am văzut ce a lăsat în urmă, și n aș fi vrut. Fără să vreau. Uite acolo, în țarc, e un cerb, îi vezi coarnele? De-aia a venit, ca să împuște cerbul. O fi fost bolnav. Sau ni-l dă la diseară la agapa frățească? Departe, lângă gardul țarcului se adunaseră (unii în alții) zeci cerbi, se adunaseră (unele în altele) zeci de căprioare. Un tractor a intrat în țarc și a mers încet până în dreptul cerbului culcat. Cuva a alunecat frumos pe iarba scurtă, dinții ei au intrat în pielea animalului; dinții cuvei umezi, dinții lucind. Fermierul a coborât, a prins cerbul de coarne și l-a așezat mai bine. S-a suit în cabină, a pornit. O să iasă, iese, am zis. Nu. A mers mai departe, s-a oprit în dreptul celui de-al doilea cerb, nu-l văzusem, nici nu mă gândeam că ar mai fi putut fi încă unul. A patra oprire a fost și cea mai lungă. Al patrulea cerb abia a mai încăput, era și mai greu, iar cuva era aproape plină. L-a tras când de coarne, când de copite și l-a potrivit, a tras de-o parte și de alta până când l-a făcut să stea bine deasupra celorlalți trei. În total patru cerbi aranjați cu o pușcă de vânătoare cu amortizor deasupra ierbii cu rouă. Deasupra ierbii tăiate corect, precis, nemțește, nicht rumänisch, vorba Superiorului.

Și a fost a doua noapte la Bauernhof (după Vespere).

#olimpia moisescu #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.