Pe repede înapoi, acasă

„Silozurile dezafectate trec în viteză pe câmp.”

Autor / Augustin Cupșa
Fotograf / Gianni Berengo Gardin
04 Septembrie 2014

Se agaţă cu putere de mâner, trage geamul în jos şi aerul portocaliu de octombrie umple în viteză coridorul.
Se uită în compartimentul de alături printre perdea şi marginea uşii glisante unde o femeie şi-a scos sânul stâng din jerseu şi îşi alăptează pe genunchi copilul. Bebeluşul stă în braţele ei, întins pe spate, cu buzele prinse ca o ventuză de sânul ei alb şi moale, întorcându-şi capul chel. Lângă ei, cu mişcări imprecise bărbatul împachetează în ziar o sticlă de vin pe jumătate goală.

Silozurile dezafectate trec în viteză pe câmp. Încă nu se vede oraşul dar nu mai are cum să fie mult. Câteva minute, poate.

Potra se uită la ceas fără să înregistreze de fapt, cifrele de pe ecran.

Fata din compartimentul în care a stat până acum, mestecă gumă şi din când în când face câte un balon mic. Pare amuzată de discuţie, dar Potra nu are cum s-o mai audă. Bărbatul de pe bancheta de vizavi s-a aplecat în faţă şi îi expune ceva cu palmele deschise.

La început au vorbit nişte fleacuri – a întrebat-o la ce facultate vrea să dea, cum e cu şcoala, cu prietenii, nu mai ştie cum a început tipul atacul, dar după cum decurge discuţia – în care el vorbeşte prea mult şi ea se mulţumeşte să dea din cap şi să râdă, după felul sfidător în care gura ei mestecă guma, bătălia pare deja pierdută. Și oricum orașul se apropie, se apropie.

La un moment dat, fata îi arunca şi lui câte o privire, avea ochi cafenii, alungiţi şi frumos conturaţi. Privirea lui a rămas prea mult timp pe linia maxilarului care îi dezvelea în jos gâtul subţire şi fata i-a răspuns cu un zâmbet discret. Bărbatul s-a întors atunci către el surprins, Potra şi-a mutat privirea în altă parte şi după puţin timp a ieşit pe culoar.

Locomotiva şuieră puternic. Potra îşi cercetează pe rând buzunarele – scoate în palmă câteva monezi, un bilet de tramvai compostat, o cartelă de metrou, un inel de chei, cateva rotocoale de scame amestecate cu fire de tutun, apoi le bagă pe rând la loc şi traversează coridorul legănându-se. De la closet vine un miros dulceag de urină. Mai bine nu. Se bagă înapoi în compartiment.

Cei doi stau în aceleaşi poziţii şi vorbesc despre timp. De fapt, bărbatul vorbeşte. Îi expune fetei o teorie simpatică despre buclele temporale. Practic orice moment din trecut există încă acolo şi poate fi retrăit dacă ştii cum să îl accesezi.

— Nu e vorba de o maşină a timpului sau alte prostii.

A citit el lucrurile ăstea într-o carte a unui francez, nu mai ştie cum îl cheamă.

— Totul e aici – îşi arată bărbatul cu un deget capul, dar drumul în trecut e blocat de celelalte amintiri. Trebuie să uiţi tot ce s-a întâmplat de la momentul pe care vrei să-l retrăieşti până în prezent. Să te ştergi pe tine cu buretele, tot ce-a apărut după momentul ăla încoace.

Fata râde neconvinsă şi pocneşte un balon de gumă.

— Îţi dai seama? Să uiţi tot.

Bărbatul zâmbeşte încurcat. Potra se ridică iar în picioare

Au intrat în Craiova. Trec pe lângă primele rânduri de blocuri. În balcoane, flutură rânduri de haine multicolore. Se uită toţi trei pe geam apoi, ca la un semn, se ridică și ei în picioare. Fata îl roagă pe Potra să îi dea jos geamantanul. El n-are niciun lucru de cărat, mâine se şi întoarce în Bucureşti, fata în schimb, are chiar două geamantane umflate pe care el i le coboară pe banchetă opintindu-se şi apoi iese fără să le mai spună – la revedere.

De cum se dă jos pe peron, îşi aprinde o ţigară şi-o ia printre şirurile de călători care îşi târă fără chef valizele sau se ridică pe vârfuri să-şi repereze cunoscuţii din tren.

Potra iese în faţa gării şi adulmecă aerul străzii apoi o ia încet, la pas.

Încă mai ştie locurile, pe strada Gării ducea o fată acasă. Ea locuia într-o casă cu desen franţuzesc, cu marchiză şi ferestre înalte şi arcade iar în curte avea câţiva gutui.

Asta a fost cam demult, vreo cinşpe, şaişpe ani în urmă. Acum acolo s-a făcut o prăvălie de piese şi accesorii auto. Casa nu a fost dărâmată, doar tencuiala s-a fisurat, s-a umplut de ploaie şi-ntr-un final, a căzut, lăsând mici cratere ca după un vărsat de vânt iar pomii au fost tăiaţi şi în locul lor s-a înălţat o cutie din tablă zincată. Cam toţi de aici şi-au deschis câte un magazin la stradă.

Potra coboară panta cu mâinile în buzunare. Un claxon izbucneşte din senin şi îl face să tresară. Aici stătea un amic din generală, venea la el şi se jucau cu mingea în curte. Se uită printre gratiile gardului şi vede un câine flocos care linge apa dintr-un castron.

Aici, un pic mai jos, într-o seară a văzut la geam o femeie tânără care îşi dezbrăca furoul. Strada zăcea întunecată, femeia lăsase perdeaua trasă deoparte parcă intenționat şi lumina din tavan aprinsă aşa că fiecare detaliu se vedea limpede. Potra s-a oprit lângă un stâlp de electricitate şi şi-a terminat ţigara în linişte deşi un ghem de sârmă ghimpată i se învârtea prin stomac şi emoţia îl făcea ca şi acum, să înghită în sec. Femeia se aşezase pe un taburet şi se privea în oglinda de deaspura unei mese, îşi pieptăna cu mişcări leneşe părul negru. Potra i-a urmărit umerii rotunzi, profilul braţelor albe care îi acopereau sânii şi spatele gol. Femeia era probabil singură şi avea să fie singură toată vara şi privirea unui trecător i-ar fi făcut bine. Potra n-a avut curajul să urce şi să-i bată la uşă, şi-a stins ţigara şi a mers mai departe. Şi asta a fost demult, înainte să plece la facultate iar pe femeie nu a mai revăzut-o niciodată.

Pe strada lui, toţi castanii au îngălbenit dar nicio frunză nu s-a scuturat pe asfalt. Sau poate, mai devreme, a trecut o maşină de la salubrizare și le-a strâns pe toate.

Potra deschide poarta de fier care scârţîie lung. N-a mai ajuns pe acasă din primăvară când el şi cu nevastă-sa s-au hotărât să vândă casa. Piaţa imobiliară a stat multă vreme blocată, s-a spus asta şi la televizor, nu s-a vândut şi nu s-a cumpărat imobile nicăieri în ţară. Sau în orice caz foarte puţine. Vara, slabă mişcare – i-a zis agentul care se ocupă de vânzarea casei.

Acum o săptămână i-a găsit totuşi un client. A văzut camerele, podul care trebuie reparat, curtea din spate cu gardul căzut şi pare convins să o ia. Mâine dimineaţă se întâlnesc aici părţile.

— Cine-i acolo? se aude o voce de bătrân.

Nu-şi dă seama de unde vine glasul, se uită în în jur dar nu vede pe nimeni. Peste gard dintre ramurile de trandafiri căţărători apare figura vecinului. Ăsta era un cretin. Toată copilăria l-a secat. Nu putea să bată mingea, nu putea să facă aia sau aia pentru că el avea nevoie de linişte. Acum îl salută politicos.

— A, domnul Potra, dumneavoastră sunteți!

Nu-şi mai aduce aminte cum îl cheamă pe vecin. Nu-şi mai aduce aminte toate chestiile cu care îl seca dar ştie sigur că îl seca.

Figura moşului dispare înapoi în curtea lui, se aude poarta de la el, apoi poarta de aici care scârţâie lung şi bătrânul reapare. Are în mână o foarfecă de grădină. Nisipeanu. A fost profesor de psihologie. Sau realism știintific?

— Nu sunteţi cu maşina? – se uită bătrânul mirat în stradă.
— Am spart radiatorul săptămâna trecută îi spune Potra. Şi încă e în service.

Bătrânul n-are răbdare să-l asculte, îşi roteşte privirea pe deasupra lui şi a casei din fundal. Pe toţi copii de pe stradă îi freca la cap.

Unii veneau noaptea şi îi dădeau cu pietre în geam ca să îl ia pe afara, el ieşea din cameră pe furiş, se ţinea cu mâinile de pervaz şi îşi dădea drumul jos în stradă.

Odată moşul l-a văzut şi l-a pârât la părinţi. Taică-su a tras gratii la geam. Putea să iasă şi pe uşă dar era mai complicat, trebuia să treacă prin faţa sufrageriei care avea glasvanduri şi ai lui stăteau de multe ori la televizor noaptea, pe canapea, beau vin, fumau şi se uitau la filme de pe casete închiriate.

Vecinul se interesează dacă a găsit cumpărător pentru casă. Speră să nu fie ţigani, să nu asculte muzica tare, să nu fie afacerişti care să facă un bar sau ceva de genul ăsta. Ar nenoroci strada. Aici e atâta linişte.

— Da, e atâta linişte, îngână Potra dând din cap.
— Totdeauna a fost.

Totdeauna a fost pentru că tu ne frecai la cap.
Nu ştie ce să-i spună de cumpărători, nu i-a văzut încă.

— Să nu fie ceva femei uşoare. S-au mai văzut cazuri când venea direct poliţia şi găseau nişte lucruri, oho – subliniază Nisipeanu un subînţeles grav.

Să nu fie vreo familie cu copii mici. Ăştia plâng mult, ţipă noaptea şi în general distrug grădina. Îi arată trandafiri ghimpanţi care acum s-au uscat. Pornesc de pe gardul dintre cele două curţi şi se întind pe calcanul casei lui Nisipeanu unde el a montat un grilaj de lemn. Înainte, aici, se înalţa un val de iedera, totdeauna moşul avusese ceva cu plantele căţărătoare.

— I-am butăşit astă vară dar nu toţi au prins. Cel puţin ăia din spate s-au cam uscat, dar numai eu ştiu cât am pătimit cu ei.

Nu trebuie să meargă până acolo să vadă, îl crede pe cuvânt. Acum Nisipeanu îi butăşeşte în uscat. O să îi ţină în pivniţă peste iarnă şi pe urmă îi bagă în lădiţe cu nisip şi de abia apoi îi mută în pământ.

— Ce mai face soţia?
— E bine.
— Şi copii?
— Bine sănătoşi. Ce face doamna?
— A murit.
— Îmi pare rău.
— Aşa a vrut Cel de Sus.
— Da.
— Cât staţi?
— Mâine plec.

Îşi iau la revedere, poarta scârţâie iarăşi lung. El urcă cele patru trepte şi se opreşte în dreptul uşii. Găseşte cu greutate cheia potrivită. Butucul se învârte în gol dar până la urmă reuşeşte să deschidă.

Un aer răcoros şi stătut îl ia în primire. Dinspre pivniţă vine un miros de apă clocită. Cunoaşte bine oraşul, apa se infiltrează în subsolurile caselor din cartier de la un lac de acumulare. Parchetul trozneşte de fiecare dată când calcă prin camerele goale. A scos aproape toată mobila. Au rămas câteva biblioteci cu rafturi de cărţi descompletate. Copii au luat ce le-a plăcut. Nu i-a putut obliga să ia de exemplu, Sadoveanu. Opere complete. 7 volume. Nici el nu le-a putut citi. Dar pe unele a trebuit. Fraţii Jderi era trecut în programa de liceu.

Se opreşte în dreptul tomurilor. DR Popescu. Podul de gheaţă. Iepurele şchiop. Titus Popovici. Setea. Paler. Viaţa pe un peron. Cărţile au fost aşezate pe litere. Autori români.

Se plimbă şi prin celălalte camere. După amiaza pluteşte plăcută şi caldă. În bucătărie au rămas masa, două scaune şi frigiderul, speră să-l poată băga în preţ împreună cu celălalte lucruri – în sufragerie mai e un televizor, o sofa. În baie mai are maşina de spălat veche dar asta nu mai merge.

Nu ştie ce să mai facă.
Iese din nou în curte şi se opreşte la poartă. Priveşte strada într-o parte, apoi în alta.

Acolo în capăt, în casa de după castan, stătea Sorin, ăsta era nebunul străzii, făcea numai prostii. Când s-a enervat odată la fotbal, a luat mingea şi i-a aruncat-o în geam lui Nisipeanu ca să le strice jocul. A ieşit rău. N-au mai jucat pe stradă câteva săptămâni.

Mai încoace stăteau doi fraţi. Unul acum e poliţist în Bucureşti. Chiar peste stradă stă Luca, singurul care a rămas în oraş. Mare golan şi ăsta. Venea tot timpul peste stradă şi dădea cu pietre sus la el în geam – Tavi, eşti acasă?

Îi vine să râdă. Şi când a venit în primăvară şi era cu nevăstă-sa şi copii, Luca a trecut noaptea şi-a dat cu pietricele în geam. L-a luat la o bere după ce familia adormise.

Au umblat prin oraş şi s-au făcut praf.

A fost o beţie tristă, nu prea aveau ce să mai vorbească, după prima jumătate de oră, euforia întâlnirii se stinsese, locurile prin care ieşeau ei pe vremuri ajunseseră ca vai de lume sau pur şi simplu dispăruseră.

Totuşi, ar trebui să treacă strada şi să-l salute, oricum n-are ce să facă. Şi în plus, pe vremuri erau tare buni prieteni. Şi Potra se ducea noaptea la el. Odată într-o primăvară vroia să-l ia în parc cu nişte gagici ca să-l mai ajute la conversaţie. Potra se cam abţiguise. A tot fluierat pe la geamuri, a dat cu o pietrică, două, până a luat una mai mare, i-a scăpat nu se ştie cum din mână, s-a dus aşa de tare că s-a trezit babacu` lui Luca cu o piatră pe burtă. A trecut fix prin geam. Atunci a luat-o la fugă pe stradă şi fetele veneau în urma lui râzând şi ţipând surescitate. Și-atunci a ieșit tărăboi.

Traversează strada la Luca. Pe vremuri avea şi doi câini. Un brac german şi un Colie. Bracul era tare deştept, îi plăcea mult.

Nicio mişcare. Curtea se întinde îngustă, tot timpul umbrită. Îşi aude paşii cum scârţâie pe pietriş. Bate la uşa. Nimic. Vede că tencuiala casei a cam căzut. Şi celălalte lucruri au rămas neîngrijite.

Îşi aduce aminte că Luca n-a mai făcut şcoală, vindea maşini la mâna a doua şi ultima dată când au vorbit, i-a propus şi lui să ia un merţan vechi.

Iese din curte şi o ia în jos pe stradă. Aici stătea o tipă Carla, tare frumoasă. Toţi băieţii de pe stradă mureau după ea. A plecat în Canada şi a lăsat casa unor rude. După aia, a auzit că s-ar fi întors dar nu mai ştie dacă s-a mutat înapoi în casă, cică ar fi divorţat. Oricum proprietarii au păstrat piticii de grădină deşi nu mai sunt la fel de mulţi şi unul dintre ei are capul spart. Ce mai dădea ture pe aici s-o vadă măcar un pic pe Carla.

O ia la dreapta, se opreşte la un magazin. Fata de la tejghea îi aruncă nişte priviri ciudate şi zâmbeşte. La început nu-i dă importanţă dar clar că îl ştie, l-a recunoscut, o fi fata cuiva de pe aici. Era foarte mică şi l-a văzut pe stradă cu băieţii, el nici n-a remarcat-o, ea se juca, cine ştie, l-o fi reţinut. Când fata vine cu berile din spate o întreabă

— Mă ştii de pe aici?

Fata îşi face de lucru emoţionată. Îi dă restul dar îi evită privirea.

— N-aţi fost vineri pe-aici cu Luca?

Nu, n-a fost. Mare golan, Luca ăsta. Îşi ia dezamăgit cutiile de bere şi se întoarce acasă.
Până pe seară pierde cu graţie vremea. Sortează, răsfoieşte nişte cărţi vechi.
A băut două beri şi a vorbit la telefon cu un coleg, cică au venit nişte şefi din State.
S-a uitat în stradă, la Luca – nicio mişcare. N-au trecut nici zece maşini toată ziua. La opt a sunat nevastă-sa.

A făcut un duş fără săpun şi s-a şters cu un prosop vechi care mirosea a mucegai. S-a uitat un pic la meci, a mai băut două beri. Apoi a găsit o sticlă de whisky şi s-a bucurat dar n-avea gheaţă. A golit totuşi un pahar la baie în faţa oglinzii, şi-a privit firele cărunte de la tâmple şi din frunte şi barba nerasă apoi s-a scărpinat în chiloţi şi s-a întors în sufragerie.

Între timp, s-a lăsat întunericul şi un pic răcoare.

La un moment dat a găsit un carneţel vechi cu numere de telefon. Toate depăşite, unele nume nici nu mai ştie ale cui sunt. Îşi vede scrisul lui dezordonat de puştan. Îl ia pe pervaz şi îl răsfoieşte în timp ce îşi mai deschide o bere. Carla. Are şi numărul ei. Ce-ar fi să-i dea un telefon? Aşa de chestie. Măcar să vadă dacă mai e bun numărul. Dacă s-a întors în ţară.

Se pune în fund pe podea şi trage telefonul lângă el. Formează numărul şi aşteaptă.
— Da, răspunde o voce de femeie.

Nu poate să-şi dea seama dacă e ea sau altcineva.
— Da, alo? Alo, repetă iritată femeia.

Îi închide ca un prost. Simte că inima îi bate tare. Rămâne cu telefonul între picioare în mijlocul camerei şi îşi aprinde o ţigară.

Pe geam vine un miros de frunze arse din curţi. Carla.

Odată era să dea lovitura. Ai lui plecaseră la un botez în alt oraş aşa că avea casa la dispoziţie şi fata îl cam plăcea. Bine, era o fată serioasă, nu mergea s-o cheme din prima – n-ar fi venit dar intrase deja în vorbă cu ea, se plimbaseră prin parc şi au mers la film de câteva ori, oricum lucrurile s-au potrivit bine pentru că atunci când au plecat ai lui, se vedeau deja de câteva săptămâni şi odată se şi sărutaseră aşa că ea a acceptat să vină pe la el.

Îşi aduce aminte bine seara – stăteau exact în camera asta, se uitaseră la un film, parcă Doors. Cărţile zăceau la fel scoase din rafturi, le aranjase în bibliotecă în ordinea alfabetică mai mult ca să-şi facă de lucru până venea fata.

Ştie exact emoţia care i se învârtea prin stomac ca un bulgăre de gheaţă, ştie exact cum vedea lucrurile atunci şi gustul aspru al ţigării pe care o pufăise în spatele curţii cu frică să nu-l observe vecinii. N-o mai făcuse niciodată.

La un moment dat, Carla se dusese la baie şi el rămăsese lungit pe canapea.

Și a venit bou` de Luca jos în stradă şi-a început să dea cu pietricele.

N-avea chef să-i răspundă mai ales că lui nu-i zisese nimic de Carla. Animalul o vâna şi el de ceva vreme. Ăsta a tot insistat. Nu putea să se ducă să închidă de tot fereastra dar a întins mâna şi-a stins prudent televizorul. Poate nu-i auzise, totuşi.

O pietricică a intrat prin geamul întredeschis şi s-a rostogolit pe parchet.
— Tavi, eşti acasă?

Nimic.

— Hai s-o vedem pe Carla la duş – l-a auzit limpede pe Luca.

Mai făceau şi chestia asta. Se suia pe gard acoperiţi de o tufă de liliac şi se uitau prin geamul ei de la baie.

Carla tocmai atunci se întorsese în cameră așa că l-a auzit și ea pe Luca. Şi-a dat seama fără să se uite într-acolo că fata rămăsese în prag. S-a ridicat şi i-a văzut faţa ovală cu părul lung negru, dat după urechi şi mâinile pe care şi le lăsase fără vlagă, pe lângă corp. Clar auzise, n-a mai vrut să stea şi după aia nici nu şi-au mai vorbit.

Potra se duce iarăşi la baie şi mai bea un pahar de whisky în faţa oglinzii. Lasă sticla pe maşina de spălat. Se întoarce în cameră şi se împiedică de firul de la telefon. Se trânteşte pe canapea şi îşi pune mâinile sub cap.

Momentul ăla a fost perfect. Cât a stat Carla la baie. Așteptarea aia perfectă.

Nu se întâmplase încă nimic rău şi nimic bun. Tavanul strălucea tot aşa alb. Geamul întredeschis. Dacă se concentrează bine poate o face pe Carla să apară. Sau nici măcar. Să prindă iarăşi momentul ăla perfect, de aşteptare.

Poate tipul din tren avea dreptate. Sau francezul pe care îl citise. Sau să mai bea un whisky.

Nu. E clar că momentul există încă într-o curbă a trecutului. Ca să ajungă acolo trebuie să uite multe lucruri, să le consume în sens invers. Ca o sincronizare de sunet. Un cântăreţ, de exemplu, își lălăie cântecelul într-un parc dar înregistrarea de sunet se face mai încolo în studio. Între cele două momente e o buclă de timp care se taie la montaj. Avea un amic care făcea chestia asta. Îţi trebuie un soft bun şi cam atât.

Pleoapele îi cad grele. Capul îi alunecă într-o parte.

Adică să se uite complet pe el de-atunci până în prezent. Nici nu pare aşa de greu. Trebuie doar să te concetrezi. Parcă se dă cu un hover. Doar că ăsta se ridică mai mult de la sol, poate să facă nişte tumbe prin aer.

Se învârte şi uită. Uită ziua de azi, călătoria cu trenul, treburile de la firmă, oamenii cu care a vorbit şi cu care mai are de vorbit. Cererea de concediu pe care trebuie să-o predea la personal.

Uită orele de serviciu, femeile pe care le-a avut. Ziua în care a cunoscut-o pe nevăstă-sa la o petrecere. Uită şi celălalte petreceri şi se apropie veritiginos de ziua aia din octombrie pe care şi-o doreşte atât de mult. Douăzeci de ani se duc foarte repede cu şmecheria asta.

Uită emoţii de toate felurile, vremea pierdută prin grădină rupând frunze din iedera lui Nisipeanu, umblând cu privirea pe rădăcinile umbroase care se căţărau pe ziduri şi îl împânzeau cu totul. Uită după-amiazele cu regrete și înjurături că o pierduse atât de stupid pe Carla. Uită cum s-a certat cu Luca după faza asta. Și cum a rânjit tâmpitul. Uită chestile ăstea. E destul de aproape. Un fâşâit de maşina pe stradă. Mirosul de vinete coapte de la vecini. Dezarmarea completă. Îi plăcea fata.

Mai are de uitat că dat drumul iarăși la filmul cu Doors, paharele de vin neatinse.
Uită că a uitat lumina aprinsă pe coridor după ce-a plecat fata.
Uită cum coboară Carla nervoasă și dezamăgită pe scară. Și trântește ușa după ea.
Uluiala ei, uluiala lui. Mai e atât de puțin.
El stă lungit pe canapea. Exact așa.
În lumina felinarilor de pe stradă, florile desenate în perdea, se proiectează pe perete.

Se aude o pietrică în geam.
— Tavi, eşti acasă?

#augustin cupsa #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.