Prins în joc

„That’s impossible, man. I mean, I can convince women to send me thousands of dollars just to see me, no? I have power. Pussy power.”

Autor / Felix Tzele
Fotograf / Ryan Schude
09 Decembrie 2014

 Ieşi pe uşa cazinoului şi se uită la cer. O telecabină urca spre vârful masivului muntos. Semăna cu o omidă care se târa pe un fir de aţă. Îşi duse mâna la frunte şi o ţinu aşa câteva secunde. Scuipă şi se îndreptă spre poarta de ieşire a resortului turistic. Când ajunse sub şinele montagne russe-ului, un bătrân îl bătu pe umăr. Bătrânul avea dinţii cariaţi şi duhnea a ceva asemănător cu ţuica făcută de bunicul lui la ţară.

            – Mister, take one. Good luck, good luck.

            Malaysianul scutură mănunchiul de brelocuri în care pluteau broaşte ţestoase de mărimea unui deget într-o apă gălbuie şi împunse una dintre ele.

            – Real, no fake, mister. Good luck.

            Noroc. Auzise cuvântul acela de foarte multe ori în noaptea ce tocmai trecuse. Se uită în ochii broaştelor. Nu păreau nici moarte, nici vii. Păreau că aşteaptă ceva. Poate să iasă din punga de plastic. Poate să scape. Aduceau noroc.

            – How much for all? spuse Hagi cu accentual lui românesc în timp ce deasupra trecea trenuleţul plin cu oameni.

            – You want all?

            – Yes.

            Bătrânul mai scoase douăzeci de broaşte marinate din sacoşă.

            – One hundred and fifty, all, spuse bătrânul.

            Hagi scoase portofelul, numără o sută cincizeci de dolari şi îi întinse bătrânului, care se înclină de trei ori în timp ce băga banii în buzunarul pantalonilor. Hagi îşi continuă drumul spre căminul studenţesc de la marginea capitalei Malaysiei-Kuala Lumpur, doar că acum îl însoţeau şaizeci de broaşte ţestoase care se zbăteau între viaţă şi moarte.

            În cameră mirosea a alune prăjite şi a mirodenii iuţi. Hagi se trezise de câteva minute şi stătea în fund pe pat. Purta un maieu alb şi o pereche de boxeri negri. Se ridică şi se îndreptă spre masă. Patul lui Musibou era făcut, ca în fiecare dimineaţă. Pe pledul împăturit se afla laptopul lui marca ACER. Hagi turnă apă dintr-un bidon de cinci litri într-un ibric şi îl puse pe încălzitorul electric. Din ghiozdanul de lângă pat scoase laptopul, îl aprinse şi conectă cablul usb al încălzitorului. Se aşeză pe pat şi îşi încrucişă picioarele în faţa laptopului. Intră pe mIRC şi dădu dublu click pe nickname-ul Rekinu, singurul care apărea ca logat pe canal. O nouă fereastră se deschise şi Hagi scrise:

            – Ce zici, boss?

            După zece secunde, Rekinu răspunse:

            – Tzaca, paca, p-aici. Am crezut că ai scos cinci cifre.

            – Am zis eu că n-am scos?

            – S-a întâmplat ceva?

            – Nu, voiam să te întreb de o combinaţie dacă te bagi. Cu nigerianu’. Ştii ce vrăjeală are ăsta în el?

            – Are el, tu n-ai.

            – Am şi eu dacă-mi pun mintea. Nu e greu să vrăjeşti femei de patruzeci de ani. Vreau să-l întreb din partea ta.

            – Să ce?

            – Să mă înveţe să agăţ babe.

            – Nu. Scoate cifrele şi vino înapoi.

            – Plm, bine. Îmi ieşea şi mie un ban, dădeam procent, lovi Hagi cu degetele în taste.

            – Ţi-am spus nu. Îţi iese procent din cifre, e destul.

            – Bine, scrise Hagi şi scăpă un “‘te-n morţii mă-tii” printre dinţi. Apa clocotea. Scoase mufa usb din laptop şi îşi prepară cafeaua. Când se întoarse la laptop, găsi un nou mesaj de la Rekinu:

            – Are ăia cazinouri pe-acolo?

            Hagi oftă.

            – Nu ştiu, n-am fost, minţi el.

           Pe ecran apăru.

           Hagi închise laptopul şi scotoci prin ghiozdan. Scoase un seif mic şi negru şi învârti butonul până când nimeri cifrul. Deschise uşiţa şi scoase de acolo un teanc de dolari. Se duse la fereastră şi, după ce crăpă jaluzelele, începu să-i numere cu voce tare. Două mii două sute de dolari. Pierduse la ruletă şi sloturi şaptezeci şi nouă de mii de ringgiţi malaysieni, adică aproape douăzeci şi cinci de mii de dolari. Într-o singură noapte. Nu degeaba se spunea despre Kuala Lumpur că este raiul cazinourilor pe pământ. Luminile, femeile, sunetele – îi luaseră minţile. Pentru câteva ore fusese Regele. Ca Hagi la mondiale.

           Băgă banii la loc în seif şi se lungi în pat. Se uită în stânga, la mănunchiul de brelocuri însufleţite agăţat de cuierul de perete. Adormi şi visă că se plimbă cu băieţii pe marginea Dâmboviţei. Poliţia era pe urmele lor şi ei aveau portbagajul BMW-ului full cu hard-uri de care trebuiau să scape. Carduri clonate şi poze cu maşini şi scrisori de vânzare. Voiau să le arunce în râu de pe podul de la Unirii, dar nu le puteau ridica, erau prea grele. Mult prea grele. Poliţiştii alergau spre ei.

            Se trezi transpirat. Musibou bea din cafeaua lui şi vorbea la telefon. Mulţumea cuiva pentru mâncare.

            În mijlocul camerei trona pe un scaun o cratiţă de inox. Hagi stătea în faţa scaunului şi sufla într-o farfurie pe care o ţinea în mâna stângă. Cu lingura în mâna dreaptă, se pregătea să guste din mâncarea de culoarea cărămizii arse. Din patul vecin îl privea colegul lui de cameră nigerian. Mesteca gumă şi învărtea pe degete un cuţit mic de bucătărie.

            – I cooked at one of our neighbours. Those girls smart. Medicine students.

            Hagi zâmbi şi amestecă cu lingura în mâncare.

            – I told them I study medicine too. Maybe I fuck them, spuse Musibou.

            – Maybe they find out you’re lying.

            Nigerianul râse.

            – That’s impossible, man. I mean, I can convince women to send me thousands of dollars just to see me, no? I have power. Pussy power.

            Hagi puse farfuria goală pe scaun şi se ridică. Luă două brelocuri şi le aruncă spre Musibou.

            – Here, give them.

            Negrul se strâmbă în timp ce întorcea de pe o parte pe alta brelocurile.

            – Where do you get these?

            – From a seller at Gainland Highlands. He told me they bring good luck. I bought them all.

            Negrul se holba la restul de breloace din ghiozdanul lui Hagi de lângă pat.

            – You lost money at the casino, huh?

            – I’m in shit, man.

            – You lost everything?

            Hagi dădu din cap şi se ridică. Se duse spre uşă. Ţinea mâinile împreunate la ceafă.

            – I need your help, spuse Hagi.

            Cu sticla de bere în faţă, Hagi nu se deosebea de oricare alt turist ce stătea la o terasă. Nimeni nu şi-ar fi dat seama dintr-o simplă privire aruncată în grabă că Hagi urmărise ATM-ul Alliance Bank de peste drum în ultima oră ca pe o copcă în mijlocul unei bălţi îngheţate. Numărase cinci clienţi care scoseseră sau îşi verificaseră economiile. Niciunul nu bănuia că în difuzorul ATM-ului se afla un telefon mobil conectat la un dispozitiv de scanare plasat peste fanta în care intrau cardurile. Datele personale erau blocate în memoria telefonului, iar o cameră de luat vederi minusculă înregistra pinul tastat de client. Informaţiile erau apoi clonate pe alte carduri goale şi românii descurcăreţi ca Hagi puteau scoate bani în voie de la oricare alt ATM. Dribling ca Regele.

             Musibou nu acceptase în primă fază să comande dispozitivele pentru Hagi de pe site-ul chinezesc alibaba.com. Era prea periculos şi Hagi plătea prea puţin. Nu se mulţumea cu o mie de dolari. Îi ceru lui Hagi cinsprezece mii. Asta era o sumă pentru care ar fi meritat riscul. Hagi acceptă, îi plăti un avans de două mii de dolari-ultimii lui bani, şi, în cinci zile, pachetul sosi în Kuala Lumpur pe numele studentului nigerian Musibou care, în timpul cursurilor, făcea americance de vârstă mijlocie să se îndrăgostească de el şi să-i trimită bani pentru a obţine cetăţenie americană. Hagi i-a promis lui Musibou că-i returnează restul de bani după primele tranzacţii.

             Hagi puse farfuria în care erau fructe de mare învelite în frunze de banane pe marginea mesei de plastic. Terasa cu autoservire era înţesată cu muncitori malaysieni care luau masa de prânz sub umbrele albastre. Un tunet declanşă alarmele maşinilor de pe trotuar. O femeie ieşi din ghereta ce servea drept bucătărie şi, în timp ce vorbea la telefonul mobil, demontă pancarda pe care scria cu cretă “Fresh Fish Ball Soup”. Hagi deschise laptopul şi conectă dispozitivul de scriere carduri. Deschise fereastra browserului şi, din secţiunea bookmarks, dădu click pe un link youtube. Clipul îl învăţa cum să configureze software-ul de codare carduri.

              După ce configură şi introduse datele în program, trecu un card blank prin encoderul alb. Pe ecranul laptopului apăru mesajul READ OK. Procedă în acelaşi fel şi cu alte nouă carduri.

             După ce termină clonarea, deschise ghiozdanul şi băgă acolo dispozitivul de carduri şi laptopul. Simţi umezeală pe vârfurile degetelor. Scoase maldărul de brelocuri. O pungă se fisurase. Hagi rupse punga şi puse ţestoasa pe asfalt. Câteva picături de apă se prelinseră de pe marginea umbrelei pe asfalt. Hagi mânca şi privea ţestoasa cum îşi târa picioarele prin ploaie spre gura de canalizare din apropiere.

              Când ajunse în faţa bancomatului, încercă să blocheze vizibilitatea camerei de securitate cu cozorocul şepcii. Scoase primul card şi îl introduse în ATM. Tastă pinul şi selectă opţiunea de vizualizare a sumei din cont. Trei mii o sută şaptezeci şi cinci riggiţi. Înjură printre dinţi. Nu avea timp să convertească suma pe smartphone. Încercă să aproximeze în minte, dar nu reuşi. În spatele lui se aşezase un bărbat îmbrăcat sport. Îşi aştepta rândul la bancomat. Hagi se uită în stânga şi în dreapta. Strada era un şuvoi de corpuri în mişcare. La trei metri depărtare, un service auto. Colectorul eliberă banii şi Hagi introduse al doilea card. Şaizeci şi trei de mii de riggiţi. Scoase jumătate şi aşteptă. Bancomatul procesă tranzacţia timp de două minute. Ceva nu era în regulă. Bărbatul din spatele lui dădea din mâini. Se lăcomise, ar fi trebuit să scoată un sfert. Încă un minut trecu şi bancomatul scoase acelaşi zgomot ca şi când ar fi numărat bani. Hagi se uita fix la uşa băncii. Când văzu uniforma paznicului prin geamul transparent al uşii, se întoarse, îi zâmbi bărbatului din spate şi o luă la fugă în direcţia service-ului auto. În spatele lui zburau zeci de bancnote de o sută de riggiţi care erau prinse în zbor de către trecători.

              Hagi se opri din alergat şi intră într-un parc. Gâfâia şi îşi simţea gura uscată. Îşi întoarse jacheta pe cealaltă parte ca să fie mai greu de recunoscut. Se aşeză pe o bancă şi oftă adânc. Poate n-ar fi trebuit să fugă. Poate că paznicul ieşise la o ţigară, nu să-l ia pe el la rost. Îşi puse mâna la inimă şi închise ochii. Fără niciun ban la celălalt capăt al lumii. Peste trei minute, îi deschise şi soarele îl orbi. Pe banca de vizavi stătea un bărbat în faţa căruia erau întinse pe asfalt tot felul de nimicuri: baloane, maşinuţe, jucării de plastic. Hagi scoase brelocurile din ghiozdan şi se apropie de vânzător.

            – How much for these? spuse el.

            Bărbatul măsură cu un ochi critic pungile şi comentă în malaysiană. Arătă două degete şi apoi le transformă în două zerouri. Două sute de riggiţi. Asta însemna nici şaptezeci de dolari. Acceptă târgul şi băgă bancnotele în portofel. Ultimii lui bani.

            Nu mai putea să scoată avansul de la Western Union pe cele opt maşini pe care le vânduseră băieţii din România unor americani. Nu mai putea să vorbească cu Rekinu boss. Trebuia să-şi piardă urma pentru o vreme. Avea să încerce să cloneze carduri din nou. Să facă bani de bilet şi să se care din Malaysia. Puse singurul breloc pe care îl păstrase la cheile lui şi îl ridică spre cer. Cel mai probabil, ţestoasa murise. O ultimă lovitură. Mâine. Poate o să-i poarte noroc.

#felix tzele #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.