Radu Nițescu, autointerviu: „Acum mă frustrează că-s instabil”

Radu Nițescu îl ia la întrebări pe Radu Nițescu

Autor / Radu Nițescu
Fotograf / Andreea Călărașu
07 Aprilie 2015

Presimt c-o să fie mai puține întrebări în autointerviul ăsta și mai multă poveste. Cînd îți răspunzi singur la întrebări, de fapt faci un fel de mare înscenare, fără să vrei încerci să eviți lucruri și pe de altă parte tocmai pe acele lucruri vrei să insiști fiindcă încă îți sunt neclare și de-asta te și interesează, de ce faci asta, de ce n-ai făcut cealaltă, devine fascinant să apeși acolo unde doare și să vezi cît și cum.

+Ce faci acum?

Stau la masă, cu laptopul în față și încep să-mi pun întrebări. Din cînd în cînd mă uit pe geam, taică-miu a chemat un tip care arată ca Mutulică să tundă via. Via e și-așa vai mama ei, jumătate din ciorchini îi aruncăm și din cealaltă jumătate iese un vin destul de prost, de care eu nu mă ating de cînd un neurolog a strigat n-ai voie alcool, regulă pe care o încalc destul de des, dar pe taică-miu încerc să îl țin departe de asta, e un om bătrîn, cu tristețile lui, destule, poate că una în plus l-ar doborî. Mutulică îmi tot atrage atenția, e inventiv, e păianjen, găsește fel de fel de poziții, are skill, are tupeu. O întrebare interesantă ar fi cum a înjurat cînd și-a scăpat țigara și-a trebuit să coboare de pe scară.

Asta făceam ieri seară, după care am abandonat și m-am luat cu altceva, tipul ăla nu, el și-a terminat treaba. Între timp planeta s-a învîrtit, e dimineață, plouă strategic peste hainele uitate afară, stau la masă, cu laptopul în față și mutulică e acum un cearșaf ud.

+De ce ți-a luat atît, să fie aproape o lună, să te iei la întrebări?

Da, a durat dureros de mult, și devenise cumva penibil-jenant cînd mă întîlneam cu Laurențiu și îi răspundeam mereu că merge minunat, că mîine, că poimîine e gata. Mă mir cum de n-a crezut că fac mișto, cîtă răbdare să ai. Sunt cîteva dificultăți, am spus și la început, e un exercițiu de sinceritate și actorie în egală măsură, plus că nu-ți vine să te întrebi chestii pe care nu le suporți la un interviu obișnuit. Ce vrei să scoți de la tine, mai ales dacă ești un introvertit și cînd te întreabă prietenii ce-ai mai făcut dai din umeri. Dar astea sunt toate de depășit, problema e alta, tendința mea nefericită de-a dezvolta blocaje care duc la amînări care se-adună într-o amînare mare, cum mi s-a întîmplat și cu lucrarea de licență, și cu traduceri, și cu poeme. N-aș zice că e vorba de lene, nu-s leneș, fac chestii, e mai mult o problemă psihologică de care încă n-am trecut.

+Două vorbe despre povestea ta cu facultatea de litere

Presupun că am greșit secția, dacă aș fi mers la Literatură universală și comparată cred că m-aș fi simțit mai în largul meu, n-am avut niciodată la inimă cursurile de lexic, sintaxă și ce se mai făcea pe partea de limbă la secția de romînă. Dar asta a fost greșeala mea, mi-o asum. Facultatea a fost ok pentru că mi-a ordonat întrucîtva lecturile. A fost ok pentru că la două cursuri din cinci mergeam cu plăcere. A fost ok pentru că aveam reducere la transport și la cinema. N-a fost ok pentru că majoritatea colegelor mele erau targetate, voiau doar să-și ia examenele cît mai ușor, să-și găsească job și să-și vadă de viață, pentru ele literatura se termina unde se termina bibliografia obligatorie, dar nu pot spune că nu le înțeleg.

+Două vorbe despre gringo

Au trecut aproape trei ani de cînd am debutat cu gringo și acum, cînd deschid cartea, mă uit la poemele de-acolo ca o mamă la copilul născut fără o mînă. Nu vreau să-mi fac singur reclamă negativă, dar adevărul e că îmi pare rău că n-am mai stat pe poemele alea, dacă ar fi să public acum, probabil o treime din texte ar dispărea complet și o altă treime ar fi serios modificate. Dar e normal să fie așa, cu timpul schimbi perspectiva. Sunt prea multe voci, lipsește o coerență a volumului. Pe de altă parte, primesc mesaje de la oameni, zilele trecute mi-a scris o fată din Buzău că tocmai ce-a terminat de citit, după ce a căutat o vreme pe rafturile amice cu podeaua de la biblioteca județeană, stînd aproape pe burtă și spre nemulțumirea bibliotecarilor („vi l-a dat de citit la școală?”, „în calculator îl găsesc, dar mai bine te duci tu la raft”, „i-auzi, cică am avea așa ceva”), dar că efortul a meritat și că o să-l mai citească o dată.

 

+Următorul volum

Mi s-a tot pus întrebarea asta și pentru c-am dat deja vreo trei răspunsuri diferite mă gîndeam c-ar fi ok să trag o linie. Cel mai probabil anul ăsta, pe la sfîrșitul verii, dar adevărul e că habar n-am, nu-s (din păcate) genul care își calculează mișcările. Deocamdată pun cap la cap ce-am scris în ultimii ani și mai și scriu. În ultima vreme scriu mai mult în două-trei zile, apoi cîteva săptămîni nu. Acum cîțiva ani funcționam altfel, scriam într-o săptămînă trei-patru poeme, mai tot timpul eram c-un carnețel și-un pix după mine. Și acum notez idei sau versuri, dar cap la cap le pun mai tîrziu. Entuziasmul ăla care mă ținea în priză non-stop mai apare doar din cînd în cînd, și-atunci încerc să scot tot ce pot, să nu-l las să dispară de tot.

+De ce?

Pentru că-i singura chestie la care mă pricep.

+Job, ceva, planuri

Pînă acum n-am lucrat niciodată. Aș vrea să-mi dau licența și să mă bag la un master, probabil pe publicitate, și pe lîngă asta încerc să-mi găsesc ceva din care să scot bani între timp, un post de traducător sau redactor. La facultate aveam bursa și mă descurcam, avînd în vedere că am unde să stau și ce să mănînc, dar nu poți fi toată viața întreținut de ai tăi, de la un punct încerci să te pui pe picioare. Și l-am cam atins.

+Cum te vezi în raport cu alți poeți veniți după douămiiști?

Acum cîteva luni a fost o anchetă în revista Paradigma la care-au răspuns unii dintre colegii mei de așa-zisă generație, exact pe tema asta, poezia de după douămiism. Eu am fost între cei care au preferat să se abțină atunci, pentru că mă plictisesc clasificările și mi se par false, e adevărat că și mazărea și arahidele sunt leguminoase și e adevărat și că diferă destul de mult de cartof, dar dacă asta spui despre ele, de fapt n-ai spus nimic. Critica noastră s-a simțit în largul ei mai ales clasificînd și de fapt asta faci și la școală la romînă, în principiu cu niște clasificări rămîi după liceu, și cu ideea tîmpită că literatura trebuie interpretată cumva. Dar răspunsurile date de Andrei Dósa, Hutopilă, Flo Popa, Alex Stoicovici, Victor Țvetov și restul au fost ok, dacă le pui cap la cap înțelegi că e vorba de-un fenomen instabil, despre care nu poți vorbi decît așa, cu siguranța unei bătrînele pricepute la tarot. Cred că există și competiție, cred că fiecare vrea să fie cel mai bun, dar nu e ceva foarte dinamic, ca la cursele de cai, e ceva lejer. Se scrie din ce în ce mai multă poezie, aproape o dată pe săptămînă aflu de cineva pe care nu-l știam, a devenit cumva o modă, dar foarte mulți sunt și pe dinafară complet. Sunt unele site-uri pe care dacă intri te dai cu capul de pereți. Dar cu timpul se duc, dispar, de fapt au și dispărut deja.

+Ai spus undeva că poezia vine mai ales din frustrări, de ce așa și ce te frustrează acum?

Așa cred, vine din frustrări și absențe pe alte planuri, din neliniște, dacă e să folosim un clișeu romantic. Cel puțin în cazul meu. Habar n-am de ce așa, știu doar că atunci cînd sunt fericit de nu mai pot nu mă apuc să scriu. Dar nici cînd îmi vine să plîng nu mă apuc, mă refer la frustrări acumulate, depuse, fosilizate în timp. Acum mă frustrează că-s instabil, că nu mă pot ține de ce-mi propun, că pierd prea multă vreme uitîndu-mă la un serial, că prietena mea stă în Iași, că în casă apar alte și alte furnici, în fine, chestii banale din care e compusă viața, coji de portocale pe care le găsesc sub pat dimineața.

#radu nitescu #autointerviu

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.