Șapte poeme inedite de Angela Marcovici

„vino odată și scoate totul din mine./ tot conținutul/ numai formă să fiu./ creier./ lichea.”

Fotograf / Madison Carroll
05 Septembrie 2016

***

vom zări discontinuitățile noastre consacrate
și continuități ale unui viitor fără viitor
pe care nu-l vom putea cunoaște
niciodată

cineva construiește sentimente pe cenușă
pe cenușa rudelor de sânge
ce supraviețuiesc doar sub pământ împreună
și vom distruge morții ce stau la suprafață,
ca florile,
morții noștri cei de toate zilele
care trebuie omorâți cu adevărat
cu patimă, cu îngrijorare și cu încă o moarte a morții

ce nu mai rămâne exact asta rămâne

și ceea ce rămâne mănâncă sângele gândirii noastre distruse

noi nu ne-am făcut viața
decât cu viața în față
și cu moartea înăuntru nostru
ca un pact dintre marile puteri ale lumii
suntem în viață, suntem în moarte
noi nu mai avem carne și sânge
avem doar relații adânci
cu viața și cu moartea
cu moartea și cu viața.

 

 

***

să nu mai răbdați loviți-vă dinții din față
de pietre de caldarâm de asfalt
de pereții instituțiilor roase de timp
atât de frumoase încât le umplem cu lacrimi
lacrimile rod și alterează
substanțele și materialele de construcție până la zid
zidul medieval al poeților
ce au crezut în forță și în transcendența în plină ceață
deoarece numai cei puternici își asumă slăbiciunea
ce duce la moarte și la gândire

nu mai răbdați manipularea și desfătarea
celor așezați pe scaune

nu mai credeți în sângele ce nu mai este infectat cu SIDA

acum când virușii rad lumea mușcati-vă limba până la ultimul ei sărut
am vrut să spun până la sânge
dar sângele trebuie scos din trup și donat muribunzilor
caritatea­­­­­­– zăpada roșie și tare din mâinile poeților
atunci să loviți cu dinții pietre
când nu mai aveți sânge

 

***

pielea e jar și jarul e vechi
ca sclavii
și pielea și jarul sunt aici și acum
și sclavii sunt dintotdeauna
și piele și jar
și sclavii suntem noi, rătăciții, femeile și bărbații,
separați odată pentru totdeauna

***

cântecul nu mai este cântec
este imn german, acum, pentru noi,
cei mulți, cei săraci, cei ce-și merită soarta
săracii cu țesutul tuberculos
își merită scrisul
pe drum se zărește conturul umbrei unei flori
noi nu o mai putem rupe
noi nu mai putem rupe nimic
noi nu mai vrem decât umbre de mesteceni
și umbra bărbatului, albastră
atât de adânci, ca rădăcina limbii, dar nu limba dintre dinți,
cât limba tăiată de un mort
cu fața roasă de viermi
viermii nu fac decât o piramidă
sub pământ
matematica formală a ceea ce este subpoezie și melancolie, și uitare
teoria ta nu este decât floare de sunătoare, umbră
și umbra îți îmbracă sora
(plină) de sânge

 

***

de ce mai iubești viața atât de puternic
ca pe un stern rupt de-un uliu
de ce mai vrei durere dacă te doare
de ce mai vrei înstrăinare
dacă ești o umbră?

pentru că îmi place să fiu o străină
pentru că plăcerea este ca mersul pe sârmă ghimpată
de jur-împrejurul pământului
de parcă n-ar mai rămâne în timp,
decât floră monstruoasă
iar fauna rămâne doar tranziție
și tehnică a uciderii pentru hrană

 

 

***

de ce îmi plac rădăcinile?
pentru că rădăcinile sunt sub pământ
câtă frumusețe, câți viermi, cârtițe și fețe fără ochi
cu pleoape groase
cât zidul Kremlinului, deja ruinat, deja urinat
ce acoperă ochi înguști și negri
sau poate albaștri și albi
aici e misterul, dedesubtul dedesubtului dedesubtului
subtilitate de handicapat în imaginația celui care nu mai vede
orbi cu rădăcini în ochi
îmi plac rădăcinile
ce mă strâng de gât
când cânt.

 

***

moarte cu ritm
ritm dat dracului
printre negri, negri peste negri, pentru negri

suflă vântul noaptea pe drum
noaptea pe drum e un suflu al vitezei muribundului
(dungă pe cer) (nișă în gang).
răscolesc un gram de apă grea
informația este încă pe drum
din nou, vino odată și scoate totul din mine.
tot conținutul
numai formă să fiu.
creier.
lichea.

 

 

#angela marinescu #angela marcovici #poezie

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.