Scrisori către S. (a 5-a)

“Nu dorm. Vorbeam cu cineva.” şi el a zis “Cu cine?” şi eu am zis “Cu domnul Patapievici” şi el a zis “Trebuie să vorbeşti mai puţin cu el. Te învaţă numai prostii”

Autor / Stelian Müller
16 Decembrie 2014

             Şi Diavolul s-a aplecat şi a suflat uşurel deasupra mea “Dormi?” şi eu am tresărit şi am spus “Nu dorm. Vorbeam cu cineva.” şi el a zis “Cu cine?” şi eu am zis “Cu domnul Patapievici” şi el a zis “Trebuie să vorbeşti mai puţin cu el. Te învaţă numai prostii” şi eu am dat din cap şi el s-a uitat la mine să se asigure cu o cută în mijlocul frunţii cută prin care în acel moment trecea un cârd lung de furnici. Și am stat amândoi nefăcând ceva, eu încercând să-i evit privirea şi uitându-mă după ochii domnului Patapievici, ochi îmbătrâniţi şi osteniţi ca şi forţele cărora aceşti ochi le trasează pe hârtie planurile ofensive şi să nu mă molipsesc de osteneala lor, mai exact să nu-i dau motive să se revigoreze la mine-n cap, m-am apucat înspăimântat să deschid îngălbenita floare a prezentului peste palma învechită a Diavolului “Cred că am ceva să-ţi propun” şi el m-a privit mirat “Ce anume mi-ai putea tu propune?” şi eu am zis “Ceva ce aduce a târg şi sună cam aşa: tu îţi retragi forţele de pe partea Sorinei şi eu îţi îndeplinesc trei dorinţe.” şi după o secundă de gândire, de panică de fapt, adaug “Rezonabile” şi el a pus privirea în pământ şi a zis “Mă gândeam că vrei să-mi propui ceva legat de Mara” şi eu mi-am pus mâinile în cap şi am întrebat “Cine naiba-i Mara?” şi el a zis “Cine-i Sorina?” şi eu exasperat “Dacă vrei să ne pierdem amândoi timpul şi să fie pentru totdeauna să ştii că suntem mai aproape decât îţi crezi”. Aici, Diavolul s-a ridicat şi a început să se preumble prin cameră, ţinând mâinile la spate şi privirea când în pământ când în tavanul din care picură ideile. “Fumezi?” m-a întrebat brusc şi eu pierzându-mi bruma de răbdare ce-mi mai rămase moştenire, i-am spus “Uită-te la tenul meu şi spune-mi ce crezi” şi el a continuat de parcă n-ar fi auzit “Un fumător care nu are grijă de scrumiera lui e ca o femeie ce nu are grijă de inima ei. Amândoi se mişcă la un un pas de dezastru” şi eu am zis “Putem amâna discuţia asta pentru momentul când n-o să mai fie nimeni prin preajmă” şi el s-a întors spre mine şi ca şi cum amintirile l-ar fi ajuns din urmă cu laba lor grea şi a zis “Nu ştiu ce-a fost în capul vostru să vă năpustiţi unul asupra altuia în vara aceea din pricina ei” şi eu m-am înverzit pentru că nu vroiam să începem discuţia de la vara aceea şi mai ales de la cei ce s-au repezit unul asupra celuilat şi asta din motive lungi şi întemeiate. ”Ştii cine era celălat?” i-am strecurat întrebarea în buzunar şi groaza la mine în glas şi el s-a aşezat şi a zis “Ştii şi tu. Stăteam la o masă lungă de un kilometru şi sărbătoream pentru că ce vedeam era uluitor”. În timp ce eu simţeam că îmi pică limba, Diavolul a continuat “M-am ridicat atunci să şed la înălţimea momentului şi mi-am dres glasul să fie şi el la înalt şi le-am spus celor de faţă: Nu mai avem cum pierde. Zarurile s-au rostogolit şi ele nu mai pot fi întoarse din cumplitul lor drum. Numerele noastre au ieşit la lumină şi razele soarelui le mângâie în spuma lor: ori Dumnezeu va ataca primul şi în trei săptămâni blestematul acesta se va arunca la tomberon ori pământeanul va ataca primul şi Dumnezeu ştie ce se va întâmpla pentru că se va împotmoli pentru totdeauna în stepele îngheţate din jurul inimii ei ceea ce tot aruncare la tomberon se cheamă dar la altă scară” şi Diavolul a terminat arătându-mi cum anume a ridicat paharul întru dărâmarea mea grabnică şi definitivă, aşteptându-mi parcă confirmarea. Și mi-a zâmbit şi m-a întrebat “Îţi mai aminteşti?” şi eu am simţit cum tot sângele mi se evaporă din vene şi am bălămăjit spre domnul Patapievici “Îmi amintesc ceva” şi spre Diavol iar “E tot ce-ţi reproşezi?” şi el şi-a luat o mină serioasă şi mi-a zis “Nu chiar. I-am trimis o scrisoare lui Dumnezeu în care i-am lăudat înţeleptul gest şi un corp expediţionar de două divizii” şi eu am zis “Două divizii înseamnă o forţă colosală şi tu mi-ai spus că nu ai nimic” şi el a zis “Era foarte puţin pentru ce avea să urmeze, ştii şi tu”.

               S-ar părea că în vara aceea nu doar Diavolul s-a grăbit să ţină un toast în cinstea victoriei ce-i făcea semn cu degetul de sub podea ci şi eu am făcut acelaşi lucru. La sfârşitul lui mai, am adunat conducerea armatei, domnul Patapievici era în dreapta mea, livid şi îmbrăcat în negru ca un ins tocmai pregătit de îngropăciune şi le-am vorbit “Zarurile au fost aruncate şi ele nu mai pot fi întoarse din cumplitul lor drum. La sfârşitul lui iunie vom termină mobilizarea şi ea va fi gigantică. Va fi cea mai mare mobilizare pe care ne-o putem permite şi ne-o permitem o dată la o sută de ani. Vom avea o jumătate de milion de oameni gata de luptă şi-n general atâţia câţi va fi nevoie şi o capacană de sute de kilometri în care Diavolul se va vârî singur pas cu pas. Bătălia va dura trei luni, va fi înspăimântătoare dar victoria ne va aduce ceea ce noi, fiinţele umane jinduim dintotdeauna. Suava linişte cea care va rămâne să ne fie companie o mie de ani”. Când am ajuns la “o mie de ani” domnul Patapievici n-a mai răbdat şi a sărit în picioare bătând cu pumnul în masă “Nu ştiţi ce faceţi. Nu sunteţi deloc pregătit pentru ce urmează. În jurul ei nu e cine credeţi. Singurii care o să între în capcană o să fim noi şi nimeni altcineva” şi aici a fost rândul meu să sar în picioare “Încetaţi să răspândiţi zvonuri aiuritoare. Singurele motive pentru care mai sunteţi conducătorul armatei şi nu mestecaţi noroiul din prima linie sunt mărinimia şi buna mea creştere” şi aici domnul Patapievici s-a prăbuşit pe scaun şi a zis “Raporturile Ddc-ului (trupele de elită de la mine din cap, serviciul lor de informaţii e cel mai de elită corp dintre cele de elită) indică faptul că cineva era deja acolo şi ne aştepta”. Aici a fost rândul meu să mă prăbuşesc “Ddc-ul n-a fost în stare să ofere argumente pentru ca informaţiile lui să fie luate în serios” şi domnul Patapievici a tăcut dărâmat şi toată sala odată cu el a căpătat aparenţă de uriaş mormânt. Se pare că în acele clipe nu numai eu ţineam un toast ci chiar şi Dumnezeu în mica lui garsonieră de la mansardă “. Când să încalec cuvintele Lui însă, Diavolul s-a ridicat iar “Nu ştiu ce-a fost în capul tău. Tu un copil aşa mic să joci jocuri de oameni aşa mari” şi eu m-am ridicat să propovăduiesc ziua de apoi “Conceptele călăresc lumea iar limba călăreşte conceptele. Cine o stăpâneşte pe ultima, o stăpâneşte pe prima” şi aici Diavolul m-a privit lung “Vrei să stăpâneşti lumea?” şi eu am zis “Propriul cap doar” şi Diavolul s-a oprit lângă un perete şi a zis “Eşti un tip cinstit şi Dumnezeu te-a vârât într-un lucru teribil de necinstit” şi eu am zis “Şi eu aş fi făcut la fel” şi el a continuat “Pentru că aici sunteţi toţi într-o ureche” şi eu am dat din cap să mă prefac şi el m-a privit pe sub masă şi chipul a început să i se înnegrească şi să capete un aer suspect ca şi ochii Sorinei ăia îngheţaţi până-n adâncuri. Şi dând peste ea în cotlonul ăsta de găleată, mi-am amintit când am atins-o odată pe deget din greşeală şi într-adevăr nu era mai consistentă decât ninsoarea şi neîndrăznind să accept că poate fi atât de adânc conceptualizată la mine în cap, am verificat din nou mai târziu, de asta privindu-i decolteul  şi nesimţind nici atunci o pată în sânge cum ar fi fost firesc, mi-am spus “Bun, însemnă că e groasă rău” cum ar spune un medic ce descoperă că boala de care suferă pacientul lui e într-adevăr în manualele de medicină şi prin urmare nu putea avea decât evoluţia cunoscută. E adevărat, a mai fost şi blestemata de fusta ce i se ridicase de tot odată, urmarea unei grabe copilăreşti ce-o înghiontise pe la spate dar când să mă agăţ de ea, Dumnezeu n-a mai rezistat în mica lui mansardă de la subsol şi a mai sărit o dată în picioare cu paharul în mână să-şi ţină preţiosul toast, motiv pentru mine să-mi pun mâinile în cap şi să-l întreb înspăimântat pe domnul Patapievici “Tipul ăsta chiar nu renunţă niciodată?” însă răspunsul domnului Patapievici n-a mai apucat să bubuie pentru că nu mai era loc şi nici timp pentru un astfel de bubuit.

#stelian muller #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.