Scurtmetraj premiat la Cannes

„Părinții lui se opriră din procreat până la întoarcerea lui Ceaușescu, când aveau să primească apartament și lucrurile aveau să reintre în normal.”

Autor / Bogdan Coșa
Fotograf / Gregory Crewdson
12 Noiembrie 2016

1

 

               Când auzi că se-ntețește răpăiala, băiatul pufni din buze ca un cal, împroșcând cu salivă. Văzând cerculețele astfel formate, scuipă de-a dreptul în foi și începu să mâzgălească cu ură pe deasupra, diluând pasta cu salivă. Agățând hârtia zăbălită, ieși cu pixul pe partea cealaltă.
               Se ridică în capul oaselor și așteptă așa, la marginea patului, cu integrama pentru copii în poală rezolvată aproape în întregime.
               Nu mai avea mult. Cerul prinsese a se lumina, lăsând bietul bleu să se ivească și el pe alocuri, completând astfel tenta de caisă a norilor mai înalți, situați în partea de sus a ferestrei, sub rama albă, pe care plesnise vopseaua. De-acolo, de la etajul al doilea, dacă nu țineai cont de nailonul întins peste rufele spălate în ajun, din care săreau stropii ca și mai-nainte, formând la câțiva centimetri în aer o ceață fină, japoneză, ai fi zis că nu mai era mult și soarele ieșit peste orașul vecin avea să strălucească în sfârșit și peste serele de flori, peste ogoarele de cartofi și, în prelungirea lor, peste cartierul acela muncitoresc, peste străduțele și chioșcurile lui ruginite.
               Intuind corect, băiatul lăsă revista deoparte și se încălță, legându-și strâns șireturile tenișilor cu crampoane. Înainte să iasă, gustă din albușul ochiului de două ori, apoi, cu o felie rece de mămăligă, atacă gălbenușul. În afară de sare nu avu ce să lingă de pe ea. De data asta, maică-sa îl scăpase cam tare; i-l prăjise pe fugă și i-l trântise pe farfuria cu resturile de la masa de seară, fără să-l mai bibilească. Fusese una din diminețile alea în care își zisese în gând, e mare deja, ce Dumnezeu!
              Tu-ți mămăliga mă-tii!
Îi alunecase dintre degete. Lipindu-și fruntea de mușamaua rece a mesei, băiatul ronțăi o jumară mai crocantă. Privind în jos la bucățelele împrăștiate pe mocheta boțită sub picioarele scaunului, le șută pe cât posibil la perete, să nu sară-n ochi.
              Înainte să stingă lumina, mai luă o jumară din picioare, apoi scoase găleata de gunoi de sub chiuvetă și dosi ce-i rămăsese în farfurie sub cojile de cartofi, printre ghirlandele făcute în urmă cu două zile, când, la fel, plouase în dușmănie și fusese din nou condamnat să se întrețină de unul singur.
              Era unicul copil al familiei, un caz atipic. „Părinții lui se opriră din procreat până la întoarcerea lui Ceaușescu, când aveau să primească apartament și lucrurile aveau să reintre în normal.” Până atunci, încercau să nu schimbe nimic, să se prefacă chiar că nu se-ntâmplase nimic, deși trecuseră aproape zece ani de la marele eveniment.
              Vecinii lor, deși la fel de încrezători, fuseseră mai puțin precauți și continuaseră să facă copii, sperând la un apartament cât mai mare, așa că ajunseseră să trăiască claie peste grămadă, și câte șase în aceeași cameră de cămin. Acum, fiind vacanță, își împrăștiaseră copiii pe la bunici, în satele de baștină, la aer curat, să mai respire și ei, să se mai reproducă.
               Puțini erau cei rămași la bloc; băieții mari, copiii cu handicap, iar cu ei n-avea cum să se joace, așa că atunci când nu putea să iasă din cauza vremii, se apuca să bântuie pe holurile pustii, bătând în zadar pe la uși, sperând că s-a-ntors cineva, țopăind șotroane imaginare pe pătratele de mozaic sau mâncând pâine cu margarină și cu zahăr și uitându-se cocoțat de pe pervaz la plopii ca niște rachete pregătite de decolare, în care urca de obicei după lăsarea serii, urmărind de acolo viața locuitorilor de la etajul unu ca și când ar fi fost viața locuitorilor de pe o planetă îndepărtată.
               Uneori, dimineața, ieșea în ușă un băiat bolnav, plictisit de suferința sa, și stăteau așa de povești, înghiontindu-se peste prag. Alteori își făcea curaj și intra la el în casă, trecând peste interdicțiile clare ale părinților. Atunci bătăile inimii i se accelerau, timpul se comprima și, simțind pericolul iminent, contaminarea, tresărind la auzul pașilor, o ușă trântită, un ciocănit, acțiunea devenea difuză, sacadată, scăpând de cele multe ori fără să fie înregistrată pe banda lată a memoriei. Role de film expuse la soare înainte să fi fost developate. Calupuri fără imagini. Fără cuvinte, doar mușcătura lipsită de coerență a emoției. De cele mai multe ori se plimba însă singur, neconsolat, ca-ntr-un vis cât o panglică de subțire, gata să se deșire în orice clipă.
               Cu mingea la subțioară, aranjă și de data asta preșul micuț, tăiat din mocheta pe care o avuseseră în cameră, pe care se jucase întreaga copilărie, până să aibă covor, și își începu turul trăgând cu urechea pe la ușile vecinilor, încercând să-nțeleagă mai bine cum se distrează cei sechestrați: șutând în uși mingi subțiri de cauciuc? Zăcând în pat, urlând de durere? Lovindu-și frații mai mici, care urlau de durere? De partea cealaltă a ușilor fie nu era nimic, fie era multă ură – și de ură era sătul. Voia căldură.
               Plictisit, urcă și coborî pe scara de incendiu, imaginându-și unul din filmele polițiste pe care le știa. De exemplu, la un anumit etaj, preferabil cât mai departe, în balconul comun al ultimului etaj, erau prizonieri doi copii, două peturi de doi litri, pe care reușea să-i salveze în ultimul moment de la o crimă groaznică.
               Sparse și de data asta ușa cu piciorul și trecu prin foc.
               Odată epuizată schema, trecu de partea răului și îi răpi, jucând rolul monstrului. Legându-i de gratiile balconului, îi cobori cu capul în jos pe o sfoară, până în mare.
               Nu chiar până în mare, cam două etaje, cât îl lăsase sfoara.
               Vjjjjj, vjjjjjjjjj!
               Pentru o secundă își pierdu echilibrul, rămânând să atârne cu capul în jos la rândul său, cu stomacul lipit de balustradă, ancorat cu călcâiele în gratiile de fier.
               Golul căscat dedesubt îl paralizase în primă fază, dar reușise să se îndrepte mecanic. Ajuns cu tălpile pe mozaic, își simți capul roșu, bubuindu-i, și dădu drumul peturilor în mare, pierzându-și interesul pentru deznodământ.
               Dacă chiar nu ieșea și nu ieșea nimeni, avea să se-ntorcă în casă. Coborî, numărând în același timp trepte pare și trepte impare, lăsând sorții să decidă dacă în seara aceea îl aștepta o întâlnire bună cu părinții, dacă avea să fie întâmpinat de musafiri încărcați cu dulciuri, sau una proastă – dacă avea s-o ia din nou pe cocoașă din cine știe ce motiv? Bazându-se pe același algoritm simplu, mă bate, nu mă bate, mă bate, nu mă bate... își calculă rezultatul după formula inventată chiar de el.
              Mă bate, zise la prima treaptă a ultimului etaj – și tot așa până jos, la etajul lui, al doilea.

(Citește în continuare)

 

2

 

              Ieșise soarele, chiar dacă continua să plouă net, vertical. Băiatul intrase în casă, bău o cană cu apă, apoi o luase la fugă pe scări să vadă curcubeul.
              În fața blocului era parcată o mașină DAC. Peste remorcă stălucea o prelată kaki. Într-o parte, spre piață, ieșise într-adevăr o imitație de curcubeu, șters, pe un fond plumburiu, urât.
              În lipsă de altceva, se uită la el, atâta cât era. Soarele păli și el, semn că nici culorile n-aveau să se-ntărească, nici s-apară al doilea curcubeu... Târâise degeaba și mingea – erau bălți peste tot.
              Neavând nimic mai bun de făcut, se așeză pe ea și stătu așa câteva minute. Luptând cu nevoia de a merge la veceu, nu se mișcă de pe ou și ținu ploii lumânarea. Apoi, când urgența se risipi, se ridică și, atent, roti mingea la 90 de grade înainte să se așeze din nou pe ea – fiind de cauciuc, se turtea repede; ca-n toate cele, trebuia să fie întotdeauna pe fază.
              Oamenii începură curând să circule, îndeosebi bărbații. Era ora prânzului, iar principala uzină din localitate era gata să treacă din schimbul unu în schimbul doi. Mai întâi câte unul, apoi în grupuri mai mult sau mai puțin compacte, fumând și povestind de-ale lor, cu plase aproape goale în mâini, în fundul cărora atârna ca o cărămidă o canțarolă de fontă plină cu ciorbă sau cu mâncărică și, eventual, la câte unul, o sticlă de vodcă la 200 de mililitri, mică. Urma să sune sirena cu aburi și să se producă schimbul. Asta se-ntâmpla la 1 fix. Băiatul hotărî să-l aștepte pe taică-său, care fusese în tura de dimineață.
            Când fluxul celor care se-ndreptau către fabrică deveni aproape insesizabil, din bloc se auziră coborând două glasuri necunoscute. Vorbeau în dialect, și se dovedi că într-adevăr nu-i cunoștea, fiind cei veniți cu remorca. Primul, gras, cu chelie, descuie și urcă pe scară în cabina portocalie. Celălalt, deși mai puțin gras, sau poate că doar mai înalt, la fel de burtos, se opri în spatele remorcii și începu să-și suflece mânecile cămășii cadrilate. Vorbea prea repede ca să se mai și-nțeleagă ce zicea. În lipsă de altceva, băiatul îl urmări pe roșcat scoțând șnurul murdar, murat de ploaie, cu care era prinsă prelata de caroserie. Când începu s-o împacheteze, băiatul se ridică în picioare și își studie mingea, care-și recăpătase forma inițială. Mulțumit, începu să se joace la perete, străduindu-se să n-o scape în baltă.
             Rănită superficial de elicea unei ambarcațiuni, înfuriată, matriarhală, sirena uzinei înghiți preț de câteva secunde întregul zumzet al micului oraș. Grăsanul se dădu jos din cabină și-i strigă ceva celuilalt, care se chinuia cu prelata, apoi rămase așa, cu mâinile în șolduri, zâmbind, ca în fața unei minuni ale lumii. Auzise, într-un sfârșit, vestita chemare – trăise s-o vadă și p-asta. Încuie cabina și urcă primele trepte cu zâmbetul pe buze. Băiatul oprise și el perețelul, iar acum așteptă să treacă străinul ca să-și poată relua jocul în liniște. Dar bărbatul rămase acolo, în fața lui.

            — Fă o pasă, îi zise.
            Băiatul îl privi cu mirare.
           — Hai, fă o pasă, repetă el.

           Băiatul împinse mingea cu talpa, fără prea mare convingere. Bărbatul era mai tânăr decât crezuse el. Era de-o seamă cu taică-su.

           Începu să facă duble cu latul pantofului, mișcându-se foarte mult, umplând întreg holul cu mișcările și exclamațiile lui neînțelese. Băiatul îl urmări cu curiozitate, incomodat de situație. Scăpând mingea afară, bărbatul râse scurt și o luă în sus pe scări.
           Aplecat deasupra bălții, băiatul încercă să-și recupreze mingea, dar n-o ajungea. Luă o piatră și aruncă în ea, apoi încă una. Înconjură balta, o ridică cu grijă și o clăti în oglinda apei. De după remorcă apăru taică-su, mergând țeapăn cu plasa în mână. Băiatul fugi la el, încercând să-și amintească rapid ce-i ieșise – mă bate? Nu mă bate?
           Primul lucru pe care-l făcu fu să se uite-n plansă, să vadă dacă nu cumva îl aștepta o surpriză. Dar în plasă nu era decât gamela, canțarola.

           — Ce cauți, mă?
           — Mi-ai adus praștia?
           — Ce praștie visezi?!
           — Păi, așa ai ziiis, se tângui băiatul.
           — Ei... Am zis. Și ce dac-am zis?
           Băiatul lăsă capul în jos, fără replică. Dintr-o dată, era nespus de amărât. Simțea asta în piept. Bărbatul dădu să intre în bloc, trăgând după el, sânge din sângele lui, năvodul umed al deznădejdii, care-și lipise mingea murdară de tricou. Vru să-l articuleze, să-l facă atent, dar nu-i mai zise nimic.
           — Îmi dai o sută? Îl întrebă băiatul oprindu-se în capul scărilor și privind neîncrezător la genunchii părintelui său.
           — Pentru ce?
           — Să-mi iau ceva.
           — Ce ceva?
           — O gumă.
           — Bărbatul se opri, băgă mâna în buzunarul vestei și scoase de acolo trei monezi de o sută.
           — Na! Ia-ți un pachet de biscuiți, nu mai mânca atâta gumă!
           Dincolo de recunoștință, băiatul luă banii și căscă ochii la taică-su, încercând să afle dacă era sau nu abțiguit, dar nu-și putu da seama. Nu înțelegea cum făcea maică-sa de se prindea întotdeauna, că el nu vedea nicio diferență.
           — Unde-i pui, mă – să nu-i pierzi... Să nu ți-i ia careva!
           — Nu mi-i ia că acuma mă duc! Zise băiatul însuflețit.
           — Bine, du-te.
           — Na tu mingea –
           — Știi ceva? Urcă sus și ți-o lasă singur, se enervă bărbatul. Urcă sus mai bine și hai să mâncăm mâncare.
           — Nuuu! De ce? Mai stau puțiiin! Iau mingea cu mine, încercă băiatul să evite capcana pe care, într-un moment de exaltare, și-o-ntinsese cu mâna lui.
           — Ia-o, și vezi cui o mai dai... îi zise bărbatul renunțând la discuție și urcând scările, nu înainte de a vărsa totuși o măsură din nemulțumirea provocată de faptul că străinul acela dăduse mingea în apă și dispăru, lăsând-o acolo plină de noroi.

 

3

 

            Ca să nu-l știe nimeni, se dusese la un magazin mai departe, vizavi de școală, de unde își luase trei gume. Desfăcuse două și le băgase deodată în gură, apoi împachetase abțibildurile și le pusese alături de a treia în buzunar. La bloc alesese să se-ntoarcă pe un drum mai lung, molfăind bucuros maglavaisul.
            În jurul camionului roiau o mulțime de oameni. De departe o recunoscu doar pe mama lui Adi, cu părul ei roșcat, înfoiat ca vata de zahăr. În față erau și niște fete, care săreau elasticul. Oare venise și Adi? Dacă venise, avea să rămână? În orice caz, nu-l vedea. Grăbind pasul, păstră traiectoria ocolită, drumul mai lung, ca să mestece în liniște, să nu-i ceară nimeni din guma lui. Să fie sigur, o desfăcu și pe-a treia. Chiar dacă începuseră să-l doară obrajii, nu se lăsă și mestecă în continuare, străduindu-se să omogenizeze amestecul și să obțină un guguloi imens, plin de gust, ca și când toate cele trei gume abia ar fi fost desfăcute.
            Nevoia de a merge la veceu reveni cu și mai multă insistență, așa că băiatul se așeză din nou pe minge, într-un loc mai ferit de data asta, cu genunchii la piept, încercând să-și aline crampele care-i tăiau mațele.
            Se așezase la colțul blocului, între un boschet, fost gard viu, și mașina cu roțile dezumflate, de care nu mai vedea nimeni și care servea țâncilor drept tobogan. Ar fi putut să-și dea jos pantalonii și să scape de povară, dar era constipat și ar fi durat o veșnicie. Avea să se ducă la veceu mai pe seară, noaptea, după ce se culcau toți vecinii, ca să poată sta în voie, cu ușa deschisă, și să se uite pe cer la stele.
            Acum așteptă să-i treacă, iar când crampele se mai domoliră ridică capul și privi la remorca din fața blocului, care, încetul cu încetul, se umplu de mobilă. Un șifonier, două canapele extensibile, o masă, patru scaune, o vitrină, un covor făcut sul, mașina de spălat Albalux, de care aveau și ei, cu furtunul de rigoare, spaima generației, plus câteva mărunțișuri pe care nu le putea numi de la distanță.
           Venindu-și cât de cât în fire, se ridică și făcu câțiva pași în direcția remorcii, să vadă mai bine obiectele încărcate. Adi coborî și el cu o valiză maro, pe care se chinui s-o ridice suficient de sus astfel încât roșcatul s-o poată sălta lângă mobilă fără să mai coboare. Când reuși, luă geanta adusă de soră-sa și se chinui și cu ea, apoi se întoarse mândru către toți vecinii adunați în jurul lor, care măsurau fiecare obiect și-l comentau cu lux de amănunte. Crescuse.
           Băiatul se apropie cu mingea de ei. Văzându-l, Adi ieși din mulțime și-i făcu semn.
           Mingea fu pusă jos, chiar dacă se făcuse noroi, și pasată destul de exact. Adi o luă și începu s-o bată de perete.

           — Pase! Zise băiatul, chiar dacă simțea că-l ustură curul și nu prea îi vine să alerge.
           — Na! Se făcu Adi că pasează, dar mai driblă câteva jaloane imaginare înainte să dea drumul la minge.

           Urmă un schimb de pase coerent, tot mai precis pe măsură ce distanța dintre cei doi se micșoră. Se simțeau pe teren, își pasaseră de-un milion de ori. Ba mai mult. Crescuseră împreună, mâncaseră împreună, dormiseră în același pat pe vremea când părinții se-nțelegeau și sărbătoreau revelioanele și zilele de naștere împreună. Își cunoșteau corpurile, erau singurele corpuri străine pe care le cunoscuseră până atunci.

           — Măi copile, unde te mai joci, fi-ți-ar joaca să-ți fie!? Nu vezi că plecăm? Strigă femeia cu părul vâlvoi.
           — Când? Întrebă Adi fără să-ntoarcă capul.
           — Acuma.
           — Acuma-acuma?
           — Da. În cinci minute.

            Ritmul paselor se-nteți. În latul băiatului, pus parcă de fiecare dată mai ferm, începu să se simtă o neliniște crescândă.

            — O să mai veniți? Îl întrebă el pe cel care-i fusese coleg și coechipier până atunci.
            — Nu știu. Cre că’, zise Adi ridicând din umeri, apoi fugi spre mașină.

            Scăpase mingea, care se lovise de roțile duble și rula încet înapoi. Adi se aplecă jenat după ea și o repuse iute în joc, încercând să compenseze faptul că nu-i ieșise schema. Motorul porni, trezind bătrânul duh diesel, care ieși morocănos pe țeava de eșapament, gata să-i ocărască pe cei care îndrăzniseră să-l deranjeze.
            Părinții lui Adi terminaseră de încărcat. Zâmbind la viitorul luminos care-i aștepta în sătucul natal, spre care erau gata să pornească, își luară rămas-bun de la toți acei gură-cască, conștienți că-i lăsau în urmă pe vecie.
           Băiatul rămase pe loc, neștiind dacă să mai paseze sau nu. Adi ceru mingea și o lovi violent, fără preluare.

           — Te duci după ea! Strigă băiatul, trimițându-și camaradul în parcarea celuilalt bloc după minge.
           — Eu plec, zise el, te duci tu – și fugi spre mașină.

           Taică-su îl ridică de subțiori și-l ajută să urce în remorcă, apoi urcă și el. Mama și sora lui Adi erau deja în cabină, lângă șofer. Roșcatul închise portiera în urma lor și săltă și el în remorcă, alături de ceilalți doi, făcând semn că sunt gata de drum.
           Vecinii, strânși până atunci ciorchine în spatele remorcii, simțiră că-i de datoria lor să-i urmeze măcar câțiva metri, așa că o luară la pas, ocolind gropile pline de apă. Văzuți de sus, de la etajul al doilea, păreau că merg în urma mortului. Tatăl băiatului urmări procesiunea până la colț, unde mașina semnaliză și, ieșită pe șosea, care era proaspăt asfaltată, începu a prinde viteză, lăsând a doua jumătate a cortegiului în urmă, apoi își concentră atenția pe mișcările băiatului, care-și căuta mingea printre mașinile din parcarea blocului de vizavi. Îl lăsă s-o găsească, iar când îl știu pe jumătate intrat sub una din ele, îl chemă în casă. Auzindu-și numele, băiatul se sculă automat, ridicând ochii spre geamul deschis al garsonierei. Îngheță. Taică-su intrase deja. Mișcarea perdelei certifică faptul că fusese acolo, la fel ca ecoul vocii sale, care izbea în pereții cranieni, amuțind strada.
          Mă bate, își zise în gând, și porni fără tragere de inimă spre casă, ștergând mingea în iarbă. 

#bogdan cosa #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.