Sezonul de desperechere

„îmi menţin starea de ciornă/ să mă pot salva la nesfârşit”

Autor / Teodora Coman
Fotograf / Valentin Chenaille
21 Aprilie 2015

avem mecanisme de încărcare a bateriilor
la simpla apăsare pe un punct producem sunet
nu tu călcâi nu tu ahile nu tu zona g
tu şi eu şi alţii asemenea nouă
compunem o mică masă de manevră

//

descărcarea emoţională ar trebui să se facă în clandestinitate
ca filmele piratate
ea suferă de indecizie cronică
cu un ochi râde şi cu celălalt plânge
el e obişnuit ca ambii ochi să acţioneze sincron

//

femeia venită de la muncă se opreşte consternată în faţa dezordinii din casă
a învăţat să îngheţe în spaţiu din înclinaţia pentru fotografia trucată
acum aşteaptă de la tine un like de mântuire sau de mântuială
în etapa următoare îl va cerși

//

scânteia există. o aprindem explicit
acum urmează traversarea zonelor fierbinţi
de dragoste şi de conflict
trage adânc aer în piept!

//

femeia a ieşit din umbra bărbatului puternic
uite-o expusă luminii de bucătărie
și fumurilor de gospodină
luminii de gospodină
şi fumurilor de bucătărie
acum cine o să mai proiecteze pete obscure peste biografiile noastre
cine o să mai fie voyeurul din discretul plan 2
femeia învârte ostentativ farfurii sub jetul de apă
parcă s-a născut anume să simtă volanul

//

o femeie lăsată prea mult singură începe să își facă griji
surescitarea o scapă de gestul calculat de sângele rece
cu care se ţes comploturi sau se dezamorsează bombe
precauţia se practică pe terenurile minate

ale teatrelor de război arătate la tv
el întârzie fără motiv. când va veni o va face să uite de toate
o va instiga la fericire cu un cadou frumos ambalat
banda adezivă smulsă dintr-o singură mişcare
arată că şi casa îşi are ora ei de vârf

//

tu în trafic în goana cu treburi de serviciu
eu cu ceaiul fierbinte sub pături
tu în giratoriu, eu amestecând cu lingurița
cineva ameţeşte privindu-ne

//

pielea uscată indică echilibru psihic
lacrimile au voie să curgă doar cât să redea chipului
prospețime de acuarelă

//

un om înfofolit într-un strat adânc de zăpadă
surâsul dinaintea înghețului final
o linie împarte pastila de dormit
în două

//

mă retrag la calculator. deschid o fereastră de mess
scriu un  mesaj intim către un utilizator inactiv
când constat că-mi iese firesc persoana a II-a
vin la tine să mă confesez

//

îmi menţin starea de ciornă
să mă pot salva la nesfârşit

o mână o spală pe alta, un spate vulnerabil aşteaptă în cadă în spaţiul negociat de pauza dintre ele.
pielea umană nu are culori de camuflaj în niciun mediu ostil de viaţă. tot ce ne colorează faţa ne trădează. ne ştim pe de rost furia, surescitarea, dezinteresul. mai ales feţele golite de emoţie.
suntem dispuşi să închidem ochii la acumulări de greşeli şi grăsime.
vechimea în căsnicie ar trebui să conteze la fel de mult ca vechimea în câmpul muncii
viitorul e în aer şi aerul e liber
numai tristeţea nu e impregnată suficient cu ironie.

știu destul de puțin despre moarte și asta dintr-o experiență involuntară
la bordul unei mașini care nu îmi aparținea
eram la drum lung cu greață de la serpentine
cu realul supurând constant în oglinda retrovizoare
la un moment dat am simțit o scurtă denivelare sub roți
am tresărit doar în momentul în care șoferul a accelerat
și cauciucurile au scrâșnit a fugă de la locul faptei
atunci m-am uitat atent la fața lui și-am văzut
cum viteza lasă în urmă o conștiință golită de obiect
viteza face cât zece spovedanii la un loc

fără slăbiciunea omului ușor influențabil
n-ar fi existat nici muza
nici doamna învățătoare care șoptește poezia de după perdea
nici vocea egală și lentă a GPS-ului
care face minuni în traficul aglomerat

suculent şi elocvent nu deodată şi nu de-a valma
unii se urăsc până la încordare alţii până la relaxare
îmi cer iertare că te-am supărat cu limitele mele
parcă mă târăsc în direcţia cea bună
vântul a smuls o pălărie
tu tocmai mi-ai smuls un răspuns

trebuie să ai un punct de plecare
viaţa începe cu o cântărire a nou-născutului
și a deciziilor
comunicarea
cu gramajul plicului trimis cuiva departe

morţii cântăresc mai mult decât viii

proaspăta văduvă în doliu îşi şterge lacrimile
echilibrul tabloului funerar stă în batista ei albă

mama porţionează felia de pâine unsă cu ceva în soldăţei
orice datorie se reeşalonează

femeia calculează cum să pună piciorul în prag
nimic nu pică mai bine ca nebunia din prag de sărbători
pentru a-şi impune regimul de autoritate
ea tratează fiecare obiect de veselă ca pe o piesă de colecţie
cu spaţiu special de amplasare şi distanţă de venerare
el s-a resemnat cu traiul sub ocupaţie pe canapeaua din sufragerie
eşuat la egală distanţă de planuri și de evenimente
ea face ce face şi constrânge realitatea la machetare
cum se întâmplă în ţările sărace

pungile de perfuzie pot substitui orice tip de abajur
hrănirea intravenoasă cu lumină pare aproape
doar de respiraţia artificială mi-este frică

până la urmă unele produse de larg consum nu sunt chiar de lepădat
oul kinder m-a învăţat că surpriza nu e completă până nu o asamblezi
bucată cu bucată

orele se scurg încet
carnea congelată se va lepăda de sânge prin sita de strecurat
până mâine dimineaţă

nu ne-am rotunjit veniturile porțiile de râs au scăzut
mă întreb dacă am luat decizia corectă

#teodora coman #poezie

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.