Stalker

„Dacă își va da seama că o urmăresc? Stai calm. Totul se întâmplă doar în mintea ta.”

Fotograf / Anna Balecho
15 Noiembrie 2015

Era perfectă. De jos în sus. Cu fiecare pas pe care îl făcea, pantofii ei cu toc formau un sunet clar când atingeau gresia galbenă de pe peronul stației de metrou. La fiecare pas, mușchii de pe gambă se încordau și dețineau acele picioare sexy cu pielea bronzată și mătăsoasă. Până și cele trei gropițe de celulită de pe fesa dreaptă erau perfecte. Apăreau, definind un triunghi isoscel când loveau violent materialul fustei ce se mula obraznic pe corpul ei, de pe talie până pe fund, curgând apoi drept până deasupra genunchilor. Bluza transparentă de voal alb cu bujori roz lăsa să se vadă maioul ce se aproape se confunda cu pielea bronzată. Păcat că nu puteam să îi văd ceafa. Ceafa unei femei mi se pare cel mai sexy loc de pe corp. Însă ceafa ei era acoperită de părul lung și bogat ce se revărsa în bucle până la jumătatea spatelui. Și la fiecare pas, șuvițele de păr săltau răzleț așezându-se mereu în același loc pe spatele ei. Aș fi vrut să mă apropii mai mult de ea, să îi miros părul. Însă îmi era frică să nu mă observe. Era bine și așa, să merg în același ritm cu ea, la o distanță apropiată, de la care să pot observa spectacolul pe care îl oferea atunci când pășea.

Ridic privirea spre display-ul cu afișajul metrourilor. O să plece la 18:31. E și 29. Mai sunt două minute, timp berechet să traversăm peronul până la primul vagon. Îi place să stea în primul vagon, pe primul loc de pe a doua bancă de pe partea stângă. Imediat lângă a doua ușă. Acolo stă, de fiecare dată când prinde locul, de când am observat-o prima dată, în urmă cu un an. Mie îmi place să stau pe ultimul loc de pe prima bancă, de pe partea dreaptă. Tot lângă a doua ușă, doar că cea de pe partea opusă cu a ei. Și de fiecare dată când ajungeam la destinație, pentru că urcăm la aceeași stație și coborâm în același loc, așteptam să se ridice și să se așeze lângă balustrada ce limitează banca pe care stau eu. Trăgeam aer în piept, să îi simt mirosul și apoi mă ridicam de pe locul meu și mă așezam în spatele ei. Am făcut acest gest, cinci zile pe săptămână, timp de șase luni. Și aproape de fiecare dată mi-a reușit. Ajungem amândoi cam în același timp la stația de metrou Timpuri Noi. Ea vine din partea stângă, eu din partea dreaptă. Luăm metroul până la Dristor, acolo schimbăm peroanele și ne îndreptăm spre Obor, unde e destinația amândurora. De cum ieșim la suprafață drumurile noastre se despart. Ea o ia la stânga, eu înainte. Dacă am noroc mai stau în spatele ei și îi miros părul când așteptăm culoarea verde la trecerea de pietoni. Dar asta nu se întâmplă atât de des. Și într-un fel e bine pentru că așa pot să mă obișnuiesc cu ideea că după ce traversăm, nu o s-o mai văd. Până în următoarea zi de muncă. Timp de șase luni, pe durata a trei stații de metrou, m-am uitat fascinat la ea, cum citește cuminte pe locul ei. Apoi am plecat pentru șase luni la un internship afară și am stat cu frică gândindu-mă că poate când mă voi întoarce, nu o voi mai găsi. Dar iat-o din nou, în fața mea.

Nu cred că am scăpat-o din priviri mai mult de două secunde. Cât am ridicat privirea să mă uit pe display. Dar am ratat momentul când s-a decis să intre în vagon. Oare să-și fi schimbat locul în metrou, în tot acest timp de când am plecat? Mai sunt două vagoane de străbătut până la vechiul ei loc și totuși s-a decis să intre. Ca să nu mă observe, decid să continui drumul de pe peron, tot din spate. Dacă văd că se așază undeva, o să intru și eu și o să mă așez vis-a-vis, sa o pot urmării, ca înainte. Nu și-a schimbat locul. Doar rutina. A continuat să străbată drumul spre vechiul ei loc prin metrou, atrăgând privirile celor ce erau deja așezați cuminți pe locurile lor și așteptau ca trenul să plece. Distanța pe care am păstrat-o față de ea mi-a permis să intru în vagon exact când ea se așezase. Am tras aer în piept, încercând să îi simt mirosul însă nimic. A fost prea din scurt. M-am așezat la locul meu, am scos telefonul și căștile din buzunarul pantalonilor și am început să o privesc cum caută după carte în geantă. Oare ce citește acum? De obicei avea gusturi bune la cărți. Le căutam după titlu pe internet și citeam cronicile. Eu nu prea citesc de fel, însă îmi plăcea să citesc cronica cărții pe care ea o citește.

Astăzi era ziua când o să merg mai departe și rutina zilnică avea să se schimbe. Astăzi, când o să ajungem la Obor, o să mă așez în spatele ei la trecerea de pietoni și după ce o să traversez, în loc să mă duc drept înainte spre casă, o să o iau la stânga și o s-o urmăresc până acasă. Astăzi vreau să aflu unde stă. M-am limitat prea mult timp la rutina asta și trebuie să fac pasul următor.

Timpul se scurge și metroul urmează să plece. Inima îmi pulsează puternic și am impresia că cei din jur au habar de planul meu. Mă uit în jur să văd dacă mă privește cineva și să mă asigur că totul se întâmplă doar în mintea mea când observ cum pe prima ușa pășește timid o bătrâna de la țară. E îmbrăcată cu hainele ei bune, că doar a venit în Capitală. Are o fustă lungă neagră, ușor creață, o cămașă verde și o basma de voal în nuanțe de gri cu verde pe cap. Părul lung și cărunt e prins într-un coc. În momentul în care pășește timid înăuntru, dă bună seara. Nimeni nu o bagă în seamă. O tânără se ceartă în șoaptă la telefon, un tip se joacă pe smartphone, două doamne vorbesc, cineva citește. Eu îi răspund la salut cu un zâmbet. Asta îi dă putere și mai face încă un pas înăuntru. Se uită în toate direcțiile, vede locuri libere, se îndreaptă spre banca din fața mea, se uită la ea și se răzgândește. Se duce în capăt, lângă ușa conductorului, se așază cu fața la colțul creat de cele două laturi și se prinde cu o mână de bara verticală de lângă ușă. Cu cealaltă mână caută ceva în geantă. Într-un final, găsește ceea ce căuta, se întoarce cu fața spre noi și ne spune: „Omului nu îi e dat să umble pe sub pământ ca lighioanele. Tare mi-e frică. Dar nu-i nimic. O să mă rog pentru noi să ajungem cu bine la destinație! Doamne ajută!”. Se întoarce din nou cu fața la colțul ei și începe să citească în gând din mica carte de rugăciuni. Vocea de la metrou anunță: „Atenție, se închid ușile!”. Ușile se închid și metroul pornește. Bătrâna strânge cu putere de balustradă în timp ce citește rugăciunea dând ușor din cap.

Mi-am întors repede privirea spre ea să văd dacă fusese atentă la scena halucinantă ce tocmai avusese loc în fața noastră. Rămăsese cu cartea pe brațe dar privirea îi era țintită spre bătrâna care citea rugăciunea, balansându-se ușor și strângând cu putere de balustrada de care se ținea. Apoi, brusc a întors privirea spre mine. Cred că a simțit că o privesc. M-am panicat foarte tare și am vrut să mă fac că mă uit prin ea, pe geam. Însă nu am reușit. Rămăsesem stană de piatră în fața ei. Când privirile noastre s-au intersectat, mi-a zâmbit. Atunci am reușit să ies din starea mea. Și cald am mutat privirea. Așa părea din nou că eu am controlul. Ea îmi zâmbise călduros, cu un zâmbet care parcă spunea „Ce fain că am fost amândoi martori la aceasta scenă ciudată” însă eu nu îi băgasem în seama zâmbetul și am trecut cu privirea mai departe, ca într-un muzeu, în care privești pe rând fiecare exponat. Însă în interiorul meu sângele clocotea, inima îmi bătea nebunește și palmele începuseră să-mi transpire. Îmi zâmbise! Era clar că astăzi era ziua când voi afla unde locuiește.

Evenimentele întâmplate în ultimele minute mă copleșiseră. Am rămas în transă pe durata drumului cu metroul și mi-am revenit abia când i-am simțit mirosul atât de familiar. Era deja lângă mine, sprijinită de bara verticală. Ajunsesem deja la Obor? Am aruncat o privire spre afișajul metroului: „Următoarea oprire Obor. Peronul pe partea dreaptă. Legătură cu liniile…”. Bătrâna nu mai citea din cartea de rugăciuni. Se așezase cuminte cu fața spre ușă. Deci cobora și ea tot aici. Era agitată și își tot aranja broboada cu mâna dreaptă. M-am ridicat greoi de pe locul meu. Mă simțeam lipsit de putere și picioarele îmi tremurau. Oare era o idee proastă să o urmăresc până acasă? Până acum nu mă observase, dar cu câteva minute înainte îmi zâmbise, deci era conștientă de prezența mea. Dacă își va da seama că o urmăresc? Stai calm. Totul se întâmplă doar în mintea ta. Sigur te-a și uitat. Dar nu. Când m-am ridicat, a ridicat privirea din carte și m-a privit. A zâmbit din nou. Am înghețat cu un zâmbet stângaci pe față. Fă ceva! Șterge zâmbetul acela, până nu o sperii! Dar nu mai conta. Întorsese deja privirea în filele cărții. Dar ce citea? De data asta nu apucasem să văd și părea că e la finalul cărții. Oare câte cărți citise în cele șase luni în care fusesem plecat? Câte recenzii de carte nu citisem? Câte povești interesante îi ținuseră companie cât timp nu am fost acolo?

Am mers cuminte în spatele ei și m-am oprit la o distanța destul de mare de ea, la trecerea de pietoni. Mă întrebam dacă să o urmăresc azi sau să o las pe mâine. Bătrâna din metrou era și ea oprită la semafor și se uita pierdută în jur încercând să găsească ceva. Doamne, te rog, să nu mă întrebe pe mine de direcții, să îmi pierd atenția și să o pierd pe ea. S-a făcut verde și am pornit. Încă am timp să continui spre drumul meu spre casa, dar nu. Parcă împins de la spate am făcut stânga după ea, când am pășit pe trotuar. Totul era pus în mișcare. De acum era prea târziu să mai dau înapoi.

A continuat drumul pe Șoseaua Ștefan cel Mare până la primul gang. A intrat prin el și s-a îndreptat spre trotuarul din stânga. Pentru că deja mă observase, de frică, am decis să rămân în spate, pe trotuarul din dreapta. Astfel puteam să observ din timp dacă intră într-o scară de bloc sau dacă se oprește undeva. Dincolo de blocurile turn de pe Ștefan cel Mare, părea o altă lume. Printre blocuri, ici - colo câte o casă și pe marginea străzii, copaci. Era verde și liniște. Nebunia orașului era blocată de blocurile mari, ce apărau ca un zid al unei fortărețe cartierul. Cred că mai fusesem odată pe strada aceea, cu taxiul într-o noapte. Cu toate că locuiam în zona de mai bine de cinci ani, nu mersesem niciodată pe străzile lăturalnice, nu intrasem niciodată în cartierele păzite de blocurile înalte de la șosea. Aici părea altă lume. Totuși îmi era greu să o urmăresc de pe trotuarul meu. Trebuia să mă strecor printre mașinile parcare și oamenii ce se îndreptau grăbiți spre stația de metrou. Deodată, am observat cum se uită spre reclama luminoasă albastră a unui magazin pe care scria cu alb „Non Stop”. Te rog, Doamne, să nu se oprească. Dacă intră acolo, o să mă observe când iese. Dar nu s-a oprit. Și-a văzut de drum mai departe. Privea spre fiecare fereastră pe care o întâlnea pe drum, parcă sperând să vadă pe cineva, să salute. Dar nu era nimeni la geam. La unul din blocuri, la parter, era geamul deschis și am putut zări o bătrână care se plimba prin cameră. S-a uitat și ea și mi s-a părut că zâmbește. Însă nu s-a oprit să salute. Și-a continuat drumul zâmbind. M-am mai uitat încă o dată pe fereastra apartamentului și bătrâna nu mai era de văzut. Și, pentru o secundă, am pierdut-o din vedere. Fix când a cotit stânga pe prima stradă. Pentru o fracțiune de secundă, am tresărit panicat dar mi-am dat seama imediat unde s-a dus. Am mărit viteza și am dat să traversez strada. Inima îmi bătea nebunește. Îmi era teamă că nu văd în ce scară de bloc se oprește. M-am trezit din transă când m-a claxonat o mașină. Nici nu realizasem că începusem să traversez fără să mă asigur. Am întins mâna spre mașină și mi-am cerut scuze față de șofer. Era agitat și mă înjura gesticulând în toate felurile. „Scuze! Nu are rost să te enervezi! Nu s-a întâmplat nimic”. Asta l-a aprins și mai tare! „Bă! Asta calcă, nu fute! Asigură-te când traversezi, în pula mea de țăran prost!”. Nu mă enerva faptul că mă înjura. Avea toate drepturile. Îmi era teamă că hărmălaia pe care o face o să-i atragă ei atenția și o să se întoarcă să vadă ce se întâmplă și atunci o să mă vadă. Dar am avut noroc și de data asta.

Am lăsat mașina să plece, m-am uitat în stânga și în dreapta, și am traversat. Am hotărât din nou să rămân pe trotuarul de vizavi și am urmărit-o până când a intrat în ultima scară. Am observat de pe geamul ușii de la intrare că s-a oprit să se uite în cutia poștală. Apoi a dispărut dincolo de o altă ușă. Strada Baniței. Trebuie să țin minte. Am mai rămas câteva minute bune în față sperând să observ dacă deschide vreo fereastră, să îmi dau seama unde stă. Dar n-am avut succes. M-am întors pe strada de unde venisem, am traversat după ce m-am asigurat de două ori și în prima intersecție am făcut dreapta. Am mers de-a lungul liniei de tramvai până pe Colentina, apoi am mai mers încă două sute de metri și am ajuns în fața blocului meu. Cât de aproape de ea locuiam. Și până astăzi nu am știut asta.

N-am reușit să închid un ochi toată noaptea. M-am gândit ce și cum să fac de-acum înainte. Fusesem atât de aproape de ea, riscasem atât de mult și încă nu știam mare lucru despre ea. Cum o cheamă? E singură? Unde anume în acel bloc locuiește? Inima îmi bătea nebunește de fiecare dată când refăceam firul zilei ce tocmai o încheiasem și îmi era frică că nu o să mai simt prea curând acel sentiment pe care îl simțisem. Îmi plăcea sentimentul de vânător aflat în umbră, îmi plăcea să îmi simt inima cum se ridică până în gât și nu mă lasă să respir. Dar nu puteam să fac asta din nou prea curând. Mă observase și era mai bine să țin o distanță o perioadă. Dar cât?

Am făcut un plan provizoriu. Să știu unde exact stă, trebuie să văd ce cutie poștală deschide. O primă variantă era să fiu atent, de la depărtare la cutia deschisă, iar apoi să intru într-un fel în scară si să văd ce scrie pe ea. Pentru asta ori, trebuia să sun la un interfon și să spun că sunt de la poștă sau de la gaze și citesc contoarele, ori de la lift, ori să aștept să intre sau să iasă cineva din scară și să mă strecor pe lângă. A doua variantă era mai sigură. Să mă dau de la niște servicii era riscant. Puteam să sun chiar la ea sau puteam fi prins cu minciuna. Dar dacă nu vedeam bine de la depărtare cutia ei poștală? Cum aș putea să o văd mai bine? Cu un binoclu. Mi-am luat laptopul în pat și am început să caut pe net binocluri profesioniste. Cu un astfel de dispozitiv era ușor să văd ce face. Am căutat preț de câteva ore binoclul potrivit și până la urmă am comandat unul. Urma să vină în trei zile. Vineri urma să îl testez, iar luni, o să plec mai repede de la muncă, o să mă duc înainte în fața blocului ei, o să mă așez într-un loc strategic, ales cu grijă în week-end și o s-o aștept să vină. O să mă uit prin binoclu la cutiile poștale și o să observ pe care o deschide. Oricum luni, când o să fac asta, o să știu exact unde să mă uit. De aceea o să merg în week-end acolo, să găsesc locul potrivit și unghiul în care să privesc. Era un plan bun. Nu avea de ce să nu meargă.

Dar oare o să rezist până atunci să nu o urmăresc? Oare o să pot să mă controlez în următoarele zile? Trebuie. E cel mai sigur așa. Într-o săptămână o să mă uite. Imaginea mea o să se așeze undeva în subconștient, într-un cotlon al memoriei și o să se activeze la momentul potrivit.

Dar după ce aflu unde stă și eventual cum o cheamă ce o să fac? Nu pot să mă duc la ea în tren și să o strig pe nume. Asta o s-o sperie. Trebuie să o caut pe facebook, pe instagram, pe linkedin. Să aflu cât mai multe despre ea, să găsesc o pasiune comună, de unde să construiesc un scenariu. Citește mult. O să caut ce librarii apreciază, o să mă uit după check-in-uri și o să apar odată în librăria de unde își cumpără cărți. O să întindem amândoi mâna spre aceeași carte, o să ne uităm unul la altul și o să ne bușească râsul. O s-o invit la o cafea, o să accepte și așa o să înceapă o frumoasă relație. Și de unde o să știu când e în librărie? O s-o urmăresc în fiecare week-end și când ajunge în librărie, o să pun planul în aplicare. Dar trebuie să fiu atent, să nu mă observe mereu în spatele ei. Sau, o sa fiu atent în metrou, să văd când e pe terminate cu o carte și atunci o să trec în acțiune. Și la cafea, despre ce să vorbim? Sigur o să mă întrebe de cărți. Iar eu nu am mai citit o carte din liceu. Mai bine să fiu atent la ce citește ea acum, să cumpăr și eu cartea și să o citesc. Așa o să avem una, două cărți în comun. Iar dacă o să mă întrebe și de altele, o să îi spun că am vorbit numai despre cărți și că vreau să aflu și altceva despre ea. Sună bine. E un plan ce stă în picioare.

Dar oare ce citește acum? Ce carte avea în mână? Era ceva cu o copertă albă, un desen pe ea, și parcă era scris cu negru autorul și apoi titlul cu roșu. Dar ce scria? De ce nu îmi aduc aminte? Înainte eram mai atent la detaliile astea? Astăzi am fost foarte stângaci. M-am lăsat copleșit de emoții și mi-am pierdut acuratețea. O să fiu mâine pe fază și o să descifrez misterul cărții. Acum oricum e târziu. Mai e un pic și crapă de ziuă, iar eu nu am reușit să dorm deloc. Și dacă o să fiu obosit, nu o să pot să mă concentrez pe numele cărții. Iar o s-o dau în bară și așa o să cadă tot planul, ca un labirint din piese de domino.

***

Trecuseră cinci luni de la noaptea când pusesem tot planul la cale. Acum știam cum o cheamă, unde muncește și ce îi place. Azi era ziua cea mare. O lansare de carte la o librărie de pe Elisabeta, undeva lângă parcul Cișmigiu. Ajunsesem cu jumătate de oră mai devreme și mă plimbam printre rafturile de cărți. Cei din librărie pregăteau spațiul pentru lansare. Aranjau fotoliile și mesele de la prezidiu, aduceau o plasmă și puneau rândurile de scaune. Ea încă nu apăruse. Văzusem pe Facebook că participă la această lansare atunci când primisem și eu invitația. Urmăream paginile librăriilor pe care le urmărea și ea și era pentru prima dată când o reușeam să îmi pun planul în aplicare. Cred că își cumpăra cărțile online pentru că niciodată când am urmărit-o nu a intrat într-o librărie. Odată ieșise la cafea cu niște prietene și de două ori făcuse shopping în mall. Sau poate că nu descoperisem eu momentul când cumpăra cărți. Voiam să o văd când intră și să mă așez în spatele ei, să pot să îi miros părul. Însă scaunele se ocupau și ea nu ajungea. Începeam să îmi pierd orice speranță. Cu toate că era frig, transpiram și stomacul îmi era ghem. Azi era totul sau nimic. Stăteam în fața unei mese cu cărți, cu fața spre ușă și mă făceam că răsfoiesc ceva, doar să nu bat la ochi celor din librărie. Și ea nu intra. Pe tavanul nefinisat al librăriei, pluteau niște norișori de bumbac, postmoderni, ce ascundeau sistemele de iluminat. Pe pereți, peste cărămidă, erau desenate diferite semene, hieroglife cred, aurii. Oare însemnau ceva? Sau erau pictate așa de amorul artei? Lumea se adunase, jumătate din scaune erau ocupate, invitații și moderatorii discutau în fața scenei. Nu mai era mic și evenimentul începea. Oare să rămân sau să plec? O să rămân că poate ajunge mai târziu. Am lăsat din mână cartea și m-am îndreptat înspre scaune. Am ajuns la penultimul rând și am dat să trag un scaun să mă așez. Priveam în jos să observ pardoseala. Trăgeam de scaun și simțeam că opune rezistență. Ce naiba? Am ridicat privirea și am observat o mână pe scaun. M-am uitat spre persoana respectivă și mi-a înghețat sângele. Era ea. Vorbea cu cineva, și cu spatele trăgea de scaun. S-a întors brusc să vadă de ce nu poate să tragă scaunul și când m-a văzut cu mâna pe el, încremenit ca o statuie a început să râdă. Atunci m-am revenit și am început să râd alături de ea.

#horea sibisteanu #povestire

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.