Vlad Albu: „în fotografiile mele, există o detașare emoțională”

Interviu cu fotograful Vlad Albu

Autor / Laurențiu Ion
06 Ianuarie 2015

Blocul în fața căruia s-a oprit e străbătut pe jumătate de lumina soarelui. Din când în când, aude un câine lătrând, dar nu vede pe nimeni care să-l spioneze de la ferestre, totul pare pustiit. Vlad Albu ar putea fi singurul om din cadrul ăsta, dar el e-n spatele obiectivului foto. E fotograf, are 22 de ani și e student la Istoria Artei, anul III (Universitatea București) și în anul I, la Foto-Video (UNArte). I-am pus câteva întrebări și iată ce a ieșit:

+ Vorbește-ne de visul unui tânăr de 22 de ani, pe nume Vlad Albu.

Vlad Albu vrea să dea totul în slujba „Ideii”. Este cumva general valabil, e cumva foarte simplu, dar ne blocăm într-o bulă de autosufieciență. Se iese de acolo destul de ușor. Desigur, este nevoie de mai mult de atât, dar cred ca ăsta e primul pas. Sănătate și liniște să fie.

P.S.: Visul lui Vlad Albu e să facă un film bun cum îi place lui să spună, să-i fie expuse lucrările la MoMa, Centre Pompidou.

+ De ce fotografie? Ce forță extraterestră te-a apropiat de forma asta de artă?

Comisia de la UNATC a fost forța extraterestră. Am dat admitere la montaj și sunet de film în 2012. Nu am fost admis. Dinspre film nu mi-a fost foarte greu să mă îndrept spre fotografie. Lucram și înainte, dar nimic serios. Mai complicat a fost să-mi dau seama că fotografiile mele nu au nimic special, că sunt la fel ca mai tot ce vezi în mediul online. Nu aveam un concept în spate, erau doar niste clișee de „foto-club”. Documentarea m-a făcut să trec peste asta și cumva am luat totul de la început.

+ Se spune că arta, în general, dezvăluie tot ce e frumos, dar și ce e necurat în noi. Ne lasă cumva descoperiți și uneori fără apărare în fața propriilor frici. În fața propriilor demoni. Tu ce crezi?

Contează mult mediul artistic pe care îl adopți. Ideal ar fi să nu ne lăsăm descoperiți nicicum. Scriam mai sus de liniște. Dacă te găsește sau o găsești, atunci demonii de care spui dispar. Te lasă să te înțelegi, iar asta face să fie mult mai simplu să ajungi unde îți dorești. În plus, ai nevoie de liniște pentru a-ți face arta cum trebuie, să te mulțumești pe tine în primul rând.

+ Fotografiile tale explorează peisaje urbane aproape pustiite și totuși pline de viață în austeritatea lor. Cât de digerabile crezi că sunt fotografiile tale?

Majoritatea fotografiilor pe care le vedem zilnic transmit o emoție, un sentiment. Cred că asta le face să fie mult mai ușor asimilate de către privitor. În fotografiile mele, există o detașare emoțională, o obiectivitate, mai precis un banal pe lângă care poate treci zilnic. Accentul, în acest caz, este pus pe fotografia ca mod de a vedea dincolo de limitările unei perspective individuale, un mod de a arăta larga desfășurare a forțelor și ideilor ce guvernează omul și natura.

+ Care e orașul fotografiilor tale?

Cred că fotografiile mele se încadrează cu succes în tot ce înseamnă postcomunism, iar Bucureștiul încă mă ajută: e ofertant prin prisma faptului că are foarte multe cadre să-mi dea. Țara noastră are o altă estetică; spre exemplu, mi-ar fi foarte greu să găsesc astfel de cadre în Marea Britanie.

 

+ Te-ai născut și ai crescut într-o perioadă de tranziție politică și socială. Cât de tare se reflectă aspectul ăsta în fotografiile tale?

România nu poate reduce tranziția la o singură perioadă istorică. Suntem în aceeași stare de mult prea mult timp, doar că în prezent suntem mințiți cu alte lucruri. Este imposibil să nu fiu influențat, aici am fost născut și crescut, iar lucrurile astea se vor simți mereu în conceptele mele artistice. Și cred că, într-un fel, tot asta mă blochează, dar momentan este benefic.

+ Acum să trecem la treburi serioase. Arată-ne o fotografie atât de bună că ai face sex cu ea.

Sunt multe imagini care îmi vin acum în minte, dar o să scriu despre cea care poate m-a influențat cel mai mult. Chiar dacă nu este una din lucrările foarte cunoscute ale lui Henry Wessel, este cea prin care l-am descoperit, iar, odată cu el, pe ceilalți artiști din „New Topographics”.

 

+ Spune-ne trei lucruri pe care nici cei mai apropiați oameni nu le știu despre tine.

Nu îmi dau seama cât de necunoscute sunt:

  1. Nu am citit „Douăzeci de mii de leghe sub mări”;
  2. Obișnuiesc să ma încalț cu șosete diferite;
  3. Porecla din copilărie era butoiaș – am capul destul de mare (râde)

+ În final, arată-ne o fotografie de-a ta ce ar putea deveni scena unui film. 

Ideea mea ar fi mai mult un experiment decât un subiect în sine, dar aș atârna de la covoare până la copii pe barele astea dintre blocuri. Mai ales că le găsești la tot pasul prin cartierele din România și chiar ar fi interesant să le dau o altă utilitate. S-ar putea duce într-o zonă mișto un film ca ăsta.

#vlad albu #interviu

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.