Vlad Eftenie: „nu sunt fotograf”

Pe scurt: despre fotografie, cu Vlad Eftenie

Autor / Manuela Dospina
09 Aprilie 2015

Pe Vlad Eftenie îl urmăream de când eram în clasa a X-a. Ai mei îmi cumpăraseră un Nikon D80 și credeam că orice poză la o frunză înseamnă fotografie. Pe atunci, fotografii își făceau veacul pe site-urile de nișă, pe care eu le luasem deja în vizor. Îmi amintesc și-acum poza lui Vlad: cea cu bască. Îmi părea un fotograf destul de controversat, când poze cuminți, când poze neastâmpărate. Și iată-mă acum abordându-l pe Facebook pentru a-i lua un interviu. În cinci minute, ne-am dat seama că întrebările mele și răspunsurile lui fuzionează extrem de bine. Așa că am pus cap la cap ce aveam în minte unul pentru celălalt, iar la final, am numărat ciornele și am început să consemnez acest interviu pentru SUBCAPITOL.

+Cum e Bucureștiul tău?

Bucureștiul acesta cu care comunic, încercând să-i descifrez codurile, de dimineață și până seara, pendulează între a fi simțit ca o rudă îndepărtată, dar pe care nu o așteptai într-o vizită neanunțată, și cel mai bun prieten. Deși sunt născut în București, nu m-a interesat foarte mult explorarea lui până nu m-am apucat de fotografie și până nu am descoperit mai întâi Parisul, paradoxal.

„Bucureștiul meu trezește mereu reacții din partea privitorilor.”

De prin 2003, mi-am spus – auzi, dar dacă la Paris ies poze interesante, de ce nu ar putea ieși și în București?. Știu, sună probabil complet aiurea. Cu toate astea, am devenit turist în orașul meu și am început să-l privesc într-un mod concomitent implicat-detașat. Am început să-l observ, să fiu atent. În felul acesta, mi-am oferit ocazia de a-l afla. Am început să privesc acolo unde oamenii nu o făceau, nu o fac poate nici acum. Tebuind să interacționăm zilnic, mi-am spus că ar fi bine să ne împrietenim. Altfel, ar fi trist. Și i-am aflat locurile, stările, detalii care mă fac astăzi să spun că mă simt în oraș ca acasă. I-am învățat toanele, am învățat să privesc dincolo de aparențe, să-i aflu părțile bune și să lucrăm împreună în aceste planuri. Ca și când aș lucra cu o persoană, e un întreg univers de descoperit. Cu răbdare, cu curiozitate, căutând soarele, liniștea, locurile cu amprente și vibrații, privind dincolo de aparențe. Ridicând privirea, asumându-mi un timp paralel cu al celor dimprejur, îi poți vedea mai bine, cam cum vede Neo gloanțele în slow motion, în celebrul film. E mai degrabă un soi de slalom temporal, căutând prin acum, ceea ce poate rămâne bun de privit și mâine. A fost și este un exercițiu de adaptare permanentă și pentru mine, orașul evoluează, e imprevizbil adesea, azi te simți minunat, iar mâine nu știi de ce te chinuie.

 

Bucureștiul meu trezește mereu reacții din partea privitorilor. Pentru mine, este o plăcere să-l descos și să-l arăt, în același timp sper că imaginile trezesc un imbold de conștientizare a faptului că frumusețea stă în ochii privitorului, ai pietonului zilnic. Daca eu pot privi căutând argumente pozitive, cu toții o putem face.

„Mie îmi place să trag cu ochiul, cu urechea, să preiau frânturi de idei, de imagini, de vorbe.”

+Cum e sa fii voyeur prin București?

Foarte simplu. Lumea e atât de ocupată cu propria viață, apăsari, drumuri, telefon smart, privit in jos sau absent, încât poți face cam orice dorești dacă îți propui asta. Mie îmi place să trag cu ochiul, cu urechea, să preiau frânturi de idei, de imagini, de vorbe. Afli bucățele de viață cu care ai putea face un film. Ma apropii, citesc, privesc, aud, notez. E foarte simplu. Dar la fel fac oriunde merg. Îmi place să fiu discret și să fiu natural la fața locului. Câteodată chiar invizibil.

„[…] nu sunt fotograf, doar folosesc aparatul foto pentru a nota diverse stări, impresii, reacții.”

+Care sunt responsabilitățile de zi cu zi pe care Vlad Eftenie, fotograful, le are?

Să nu te surprindă ce spun, dar nu sunt fotograf, doar folosesc aparatul foto pentru a nota diverse stări, impresii, reacții. În general, am un program divers, cu lucruri fixe – cum ar fi programul de la Facultatea de Arhitectură, unde predau proiectare și fotografie. Dar și cu întâmplări aleatorii, provocate cu bună știință. Îmi place să ies în oraș și să mă plimb, să fac poze, să privesc, să simt momentul, să mă bucur de apus. Mă regăsesc în plimbări, chiar dacă adesea traseele sunt identice, orașul te atrage emoțional poate pe drumurile lui bine știute de el, te ascultă și te cheamă. Uneori simt că, dacă nu mă plimb, nu pot respira, trebuie să o fac.

 

Mereu am ceva de făcut și mă țin ocupat cu mai multe treburi deodată, mă simt mai bine câteodată când am nevoie să fiu distributiv. O orientare excesivă spre un singur subiect nu te mai ajută să-l vezi corect, să-l păstrezi proaspăt. Uite, săptămâna asta care a trecut, de exemplu, am susținut două conferințe, am făcut rapoarte de cercetare, selecții de poze, acest interviu, două sesiuni on-line de evaluare de imagini. Am găsit timp să-mi cumpăr trei cărți noi și să citesc două dintre ele. Am mers prin ploaie și am făcut poze, am mâncat o prajitură genială și am văzut un film bun. M-am văzut cu un prieten vechi și pe altul și mai vechi l-am contactat pe mail, nu mai vorbisem de un car de vreme. Am ajutat o bătrână să coboare din autobuz. Am reușit, ca pieton, sa mă semi-cert cu doi șoferi ciudați. Am zâmbit. Fie scriu un articol, fie fac o selecție de poze, fie construiesc un proiect, fie visez la ceva încă nedeslușit.

 

În ultima vreme mă preocupă intens ieșirea de sub incidența unor apăsări personale, legate de transformări, de etape, de înțelegerea unor fațete ale vieții, de ieșirea de sub incidența oricărei dependențe, de detașarea de nevoi de care te poți foarte bine lipsi, în căutarea sensurilor simple. Înțelegerea unor paradoxuri și confirmarea unor adevăruri. Lupta cu propriile frici și sedimentarea unor înțelesuri ale trecutului. Și mă bucur enorm când mai urc o treaptă pe dinlăuntru, se face cu efort și lăsând ceva din tine, în urmă, pentru a putea câștiga ceva nou, de acum.

Răspund așadar de propriul program, de a face treaba cât mai bine și mai eficient, de propria liniște, pace, seninătate, regăsire, visare. Cred că ne suntem datori să ne rezervăm timp pentru noi și să-l folosim bine, să facem să ne placă ceea ce întreprindem, să ne ferim de rutină și de cercuri vicioase auto-determinate. Să facem cu pasiune, să ardem, să creăm, să ne bucurăm și să emanăm asta și în afara noastră.

 

Tu mă întrebai de responsabilități. Sunt responsabil de buna mea funcționare, fizică, psihică și emoțională – pentru obținerea unor efecte optime din activitățile mele, am grijă de fiecare aspect în parte, cu atenție. Mă ascult cu atenție și îmi sunt sincer. Iar de când am învățat să spun nu, e și mai simplu. Sigur, în planul rutinei am de plătit, cablu, curent, etc., dar astea nu cred că interesează pe nimeni, capul meu e oricum în nori.

+Vlad, spune-mi, te rog, ce fotografie ar putea stârni fetișistul din tine?

Hai să-i întrebăm pe Helmut Newton sau pe Jan Saudek. Întotdeauna m-a fascinat orizontul acesta în care ceva – la suprafață, ascunde un altceva, poate diametral opus ca așteptări, la interior. Dualitatea, ambivalența, opoziția contrariilor sunt teme care mă fascinează. Nu m-am întrebat de ce, pur și simplu am observat și am luat astfel la cunoștință. O fi de la zodie. Subconștientul are căile lui sigure. Dar la fel de bine, atenția pentru detaliu sau reacția genială în fața imprevizibilului mă fac să-i adaug și pe un Bresson sau Doisenau pe lista începută mai sus, fără vreo conotație care să sune ciudat.

 

+Cât de prezent e erotismul în fotografiile tale și cât de mult crezi că influențează percepția publicului?

„În fotografiile mele (n.r. – erotismul) e prezent atât cât să emane emoția din momentul declanșării.”

Te voi invita să privim lucrurile dintr-o perspectivă la care poate nu te-ai gândit, pentru că răspunsul nu e tocmai inscriptibil în definiția din DEX a termenului erotic. În ideea în care fac fotografie cu toată pasiunea de care sunt capabil, poți spune că sunt un îndrăgostit permanent, sau că am aflat o cale de a exprima și a da o formă iubirii din mine într-un mod intens, prin fotografie. Ne îndrăgostim pentru că astfel trezim în noi esența creatorului, aceea de a transforma materia invizbilă în ceva palpabil.

 

Bruno Schultz spune foarte frumos: Demiurgul […] nu are un monopol asupra Creației. Aceasta este o însușire a tuturor spiritelor. Materia este infinit fertilă, inepuizabil vitală și are în același timp o putere de seducție prin care ne deschide pe toți înspre a Crea. În așteptarea formei date prin atingerea spiritului, materia se află în permanentă mișcare și transformare. Dragostea, prin energia ei vitală, poate iniția și amplifica elanul creator. Unii dintre noi o așteptăm și îi dăm formă atunci când întâlnim un partener de viață. Este de altfel, probabil, cea mai intensă formă de energie cunoscută. Alții o fac mai des, prin tot ceea ce fac în general. Și atunci acest erotism de care mă întrebi apare sublimat prin gest, câteodată artistic. O să spui că e un substitut, o poți face. Doar dacă privești dintr-un unghi precis. Dar sunt 360 de grade în spațiul cunoscut de noi. Nimic nu înlocuiește în fapt altceva, ci toate completează un întreg. Avem in noi sertare, etaje diferite, care așteaptă să fie deschise, aflate, folosite, accesate sau lăsate în urmă.

 

Așadar, acolo unde implicăm dragostea pentru ceea ce facem, pasiunea, dăruirea, născând urme – efectul poate conține urme de erotism (asta dacă dăm corect ingredientele, pe etichetă). În fotografiile mele (n.r. – erotismul) e prezent atât cât să emane emoția din momentul declanșării. E prezent desigur și în seria cu săruturi. Îmi place să-I privesc. Nu știu cum influențează percepția publicului, eu încerc să nu angajez tipare sau așteptări previzibile. Fiecare vede ceea ce știe să vadă, simte atât cât poate simți în cele din urmă, iar fiecare își desenează propria realitate. Apropos de lupta dintre explicit și conceptual, seria de nuduri cu polonic și prize a creat la momentul respectiv, prin 2008, o adevărată revoluție în mediul online din România. Fiecare privitor se descria pe sine atunci când încerca un comentariu, a fost un exercițiu interesant și pentru mine.

+Se poate anticipa un moment prielnic pentru o fotografie? De fapt, când e acel moment?

Desigur. Mecanismul este la fel de precis ca tot ceea ce apare pe filonul intuiției. O să zici că glumesc. Bine. Doar că, în fotografie, poți dovedi cu martori că ai intuit ceea ce la un moment dat era pe cale să devină, să capete formă, la întâlnirea dintre emoție, vibrație, sincronicitate, subiect, fotograf, reacție, consumare decisivă. Cum anticipăm? Intrând într-o stare de armonie cu ceea ce se întâmplă împrejur. Asta nu se face pe loc, e un adevărat exercițiu care cere toată atenția și starea ta. Te consumi. Când ajungi să teintâmpli cu lumea dimprejur, nimic nu mai e neașteptat. Și atunci, de acolo, dinăuntru, faci poza. Și revii, să o arăti și celorlalți. Revii obosit poate, dar mai bogat.

 

Asta face fotograful – observator, în oraș. Caută permanent, se conectează permanent, trebuie să simți când să intri, când să ieși. Declanșarea e irepetabilă. Are loc cel mai bine când reușești să-ți închizi gândurile și să lași subconștientul să conducă. Nu vorbesc din cărți, am aflat toate astea prin practică. E o pendulare între lumi. Uită-te împrejur, pe stradă, și numără oamenii care sunt atenți împrejur, care se bucură de moment. Nu îți va fi greu.

„Poate că unii oameni te acceptă aproape într-un mod inconștient. Sau poate că vor asta. Vor să fie priviți, vor ca cineva să se uite cu atenție, să-i privească cu atenție, să-i asculte cu atenție.”

+Te-am întrebat de voyeur în ideea în care eu așa te văd, doar că nu ca pe unul normal, per se, ci ca pe unul care, culmea, nu se ascunde, ci se arată și se petrece cu subiectul. Exista vreo limită în toată treaba asta?

Sigur că nu mă ascund, nu am nevoie. Poate că unii oameni te acceptă aproape într-un mod inconștient. Sau poate că vor asta. Vor să fie priviți, vor ca cineva să se uite cu atenție, să-i privească cu atenție, să-i asculte cu atenție. Cred că ne putem dori asta cu toții la un moment dat. Și știi foarte bine că nu te poți lăsa privit oricum sau de orice ochi. Contează ce privești, așa cum contează și cine privește, și cum o face. Mie îmi place să declanșez ieșiri din sine, eliberări de bariere, e o cale pe care nu o concep altfel. Iar pentru asta, trebuie să știi să te asculți, pentru a afla cum să privești mai bine.

Există limita zâmbetului și a cuvântului bun. Există limita ne-deranjarii. Curiozitatea nu are limite.

 

+Ce citești când nu fotografiezi? Cum începe cartea pe care o ai pe noptieră?

Am mai multe cărți în momentul ăsta sub lupa atenției. Nu pe noptieră, nu locuiesc într-un spațiu amenajat clasic. Hai să fac un rezumat al titlurilor: textele esențiale ale lui Louis Kahn, o istorie a momentului decisiv în filosofia europeană a secolelor IX și XX, cincisprezece legi ale dezvoltării personale, super tehnici de comunicare, teorii contemporane ale învățării, despre nerăbdarea de a fi răbdător a lui Dan. C. Mihailescu, prolegomene la opera lui Kant și Trestia revoltată a Ninei Berberova. Acum încep însăTeoria tăcerii a lui Iulian Tanase, subiectul e mai mult decât incitant.

+Și să-mi mai spui, te rog, dacă tu crezi că există moartea imaginii?

Aici e de discutat. Imaginea este astăzi cel mai puternic instrument de comunicare. Ceva moare atunci când nimeni nu și-l mai amintește. O imagine se poate naște moartă atunci când nu spune nimănui nimic, când nu comunică niciun dram de emoție. Când nu spune nimic nici macar autorului ei. O imagine care a avut o viață – oricum va fi fost ea, de la liniștită și până la tumultuoasă, nu cred că mai poate muri. Ea își trăieste sieși, își supraviețuiește prin sine insăși în cel mai rău caz. În cel mai bun caz, va spune ceva întotdeauna, fiind încărcată cu această esență de adevăr, conținut. Da, știu, sună filosofic, nu am ce-i face.

 

+Dacă ai aplica la un job de copywriter și ar trebui să-l promovezi pe Vlad Eftenie, fotograful, în 4-5 rânduri cum ar suna descrierea?

Căutarea acestui răspuns mă chinuie încă de când am aflat întrebările prima și prima dată. Pentru că e cea mai grea, pentru că habar nu am ce să raspund. Îmi place mult să găsesc concepte, să le exprim, să aflu forme de a fi convingător, mi s-a spus că o fac natural, am fost bănuit de manipulare câteodată – nimic mai fals, ideile sunt spontane, atitudinea – sinceră. Îmi place să intru puțin în mintea celuilalt. Cu toate astea, habar nu am ce să răspund. Probabil că nu ar trebui să atentez la un job de copywriter. Mai degrabă aș încerca să nasc vreo idee, vreo strategie sau aș face poze.

„rolul artei este acela de a te pune față în față cu tine”

+Am observat un dinamism, o căutare continuă a ta, avidă și europenizată – să spun așa, despre care cred că, în momentul în care o găsești sub diverse forme, ajunge să fie dispersată în fotografiile tale sub forma unui echilibru, a unei armonii. Mai funcționează catharsis-ul pentru public, dar pentru tine?

Întrebarea asta mă lasă fără cuvinte. OK, îmi revin și încerc să înțeleg. Cum adică cautare europenizată? E adevărat că mă plimb mult, dar nu am simțit cum asta măeuropenizează în vreun fel. Mai degrabă îmi conferă termeni de comparație. Echilbrul și armonia vin prin demersul descris mai sus, acela cu momentul de grație, cu implicarea activă și conștientă a intuiției. O imagine este expresia unui echilibru aflat, între tine și subiect, dar și în interiorul subiectului. Prin fotografiere, te armonizezi cu lumea dimprejur, cu subiectul, pentru a intra pe aceeași lungime de undă cu el, altfel îți rămâne străin. O imagine este o expresie palpabilă e unei reacții, a unei fapte petrecute, într-un context temporal, spațial, emoțional. Pentru public, pot afirma, statistic vorbind, că funcționează identificarea cu subiectul. Când are loc, imaginea e considerată ca fiindbună. Când imaginea rămâne exterioară, când privitorul rămâne un martor pasiv, imaginea e trecută ușor cu vederea. Sigur, mediul online nu e cel mai potrivit loc pentru evaluări, consumăm însă imaginea preponderent acolo, poate fi considerat așadar un mediu de analiză viabil. Mai degrabă consumare decât vreun catharsis aproape mistic. Bucurii imediate neprețuite altminteri se produc. Cu intensitate. Așa cum se nasc, la fel și pier, în ecou și surdină. Apoi, apare uitarea. Focul trebuie întreținut. Altminteri, aproape nimic nu se întoarce înapoi, liniștea e aproape deplină.

 

Pe de altă parte, rolul artei este acela de a te pune față în față cu tine, cu siguranță au loc fărâme minuscule ale procesului citat. Fiecare e responsabil pentru felul în care se purifică sau își întreține o stare de curățenie. În cazul meu, este cu siguranță un gest purificator, terapeutic chiar, căutat conștient, dorit, provocat. După cum am povestit deja, fac fotografie să ma regăsesc, să ajut câteodată mintea să mai ia și pauze, să pot scoate la lumină acele locuri imposibil de atins altfel. Efectul apare atunci cand conștientizezi gestul și se desăvârșește atunci când trezește ecouri și în ceilalți. Iar eu adesea împărtășesc aflările mele cu speranța că le vor fi de folos și altora.

#vlad eftenie #interviu

SUBCAPITOL.ro

este o revistă online de literatură și fotografie, independentă și nonprofit.